Sub dealurile care despart Sibiul de Sighisoara exista un sat in care au mai ramas trei sasi. Si o puzderie de tigani. Intr-o armonie desavarsita, si unii si altii traiesc cu fata catre trecut.

Ascuns intre dealurile ce despart Sibiul de Sighisoara, legat de lume doar printr-un drumeag solitar, Iacobeni este cel mai frumos sat sasesc pe care l-am vazut vreodata. Ma opresc in piateta din centru, unde trag vara autocarele pline cu sasi veniti in vacanta. Miroase a balega si a iarba proaspata. Pe strada principala, casele sunt frumos aliniate, cu obloane colorate si acoperisuri de tigla rosie. Chiar in fata e un tapsan strabatut de un parau. Sub un tei urias, cineva parca a pus anume doi cai. Pasc linistiti. Stau si ascult. Cateva gaste gagaie fericite pe marginea apei, caii sforaie multumiti. E un fosnet general, ce se confunda cateodata cu susurul paraiasului. Privesc atent satul care ma inconjoara si din toate zgomotele astea incep sa disting ceva. O voce. Un glas care striga de undeva de departe, din urma cu zeci de ani. Glasul vechiului sat sasesc. Ar vrea sa transforme albul decolorat al caselor in galbenul de-altadata, stacojiul in rosu, sa cante din nou fanfara pe ulitele prafoase, sa vada iarasi costumele sasesti din matase si catifea, defiland duminica dimineata catre biserica. Zeci de copii tigani ma inconjoara si, cu mana intinsa spre mine, striga: "Bobo! Bobo!". Bomboane. Harmalaia lor e poarta prin care intru in tacerea fara de glas a vechiului sat sasesc, Jakobsdorf.

Case, gradini si nostalgie

Pe o sforicica innodata, Maria are cheile a trei case. O cauta pe cea potrivita si descuie. In spatele portii e o cladire mare, de culoare verzuie, una dintre cele doua pe care le are in grija: "Cand se intorc in sat, gasesc totul pregatit. Florile is inflorite ca in rai! Ii cosit, greblat, curatenia facuta. Cand vin, plang, cand pl