Intr-un comentariu la un articol recent despre proiectata lege pentru romanii din strainatate, cineva scria, printre altele, „de ce fel de sprijin din partea Statului Roman ar avea nevoie o duduie care a fugit din Romania si si-a aranjat bine-mersi viata dincolo (limbaj colocvial: si-a bagat picioarele in Romania)?“ Despre bagatul picioarelor si al altor p-uri ar fi insa ceva mai mult de zis.
La inceputul lui 90, cand eram inca in tara, unii nu voiau sa-si vanda tara si perorau nationalist pe tema asta. Acum, cand volens-nolens tara geme de produse si marci straine, cal de bataie sunt plecatii de dincolo. La mai bine, zice-se.
La care bine, ma intreb eu, care de 16 ani in Germania, tot n-am dat de el? De fapt, cum sa gasesti ceva care n-ai cautat niciodata, nici in tara, nici in emigratie? Binele e relativ; daca am cautat ceva, atat in Romania, cat si in tara de adoptie, este libertatea de opinie si exprimare si o normalitate a relatiilor sociale si profesionale pe care Romania ante-decembrista nu mi-a oferit-o.
Iar covarsitoarele procente -din vara lui 90- pentru Iliescu si FSN, deci pentru „trecut“, mi-au spus ca nu-mi ajunge viata, ca sa vad in Romania schimbare adevarata. Poate ca am gresit in evaluari.
Acum, citind zilnic presa de limba romana pe Internet si scriind saptamanal pentru ea, vad ca
fantomele trecutului reinvie, mai bine zis sunt tinute treze, intr-un mod care noua, emigratilor din tara, ne este greu sa-l intelegem. Nu ca n-am vrea, insa ne-am detasat de vulcanul cotidian de la Bucuresti, aceasta neinsemnand ca ne-am rupt de tara.
Un jurnalist de la Ziua impanzeste Internetul si CNSAS-ul cu solicitari de verificari de dosare de jurnalisti si persoane publice, care ar fi facut politie politica sau ar fi colaborat cu Securitatea. Lista se opreste insa la U.
De ce nu la Z? Proie
