Partidul Democrat are o istorie interesantă în care se pot regăsi unele dintre caracteristicile sale de astăzi, care fac din el un partid din ce în ce mai singur pe scena politică şi mai puţin apt pentru orice tip de alianţă. Plecat din rădăcina comună a FSN-ului, el a grupat în jurul lui Petre Roman „aripa tânără”, reformistă, a formaţiunii născute destul de aleatoriu din spuma entuziasmului popular ce a însoţit răsturnarea dictaturii.

După căderea de la putere a lui Roman, în urma mineriadei din septembrie ‘91, a urmat şi prima mare schismă, de la finele aceluiaşi an, când pe baza unei noţiuni politice, un nou FSN s-a detaşat de baza reprezentată de „nou-născutul” FDSN. Cel care a moştenit şi grosul electoratului, la alegerile din ‘92, devenind partid de guvernământ, iar FSN-PD intrând într-o opoziţie reală. Cei patru ani care au urmat nu au însemnat prea mult pentru clarificările teoretice.

Alegerile din ‘96 şi sentimentul predominant în electorat că este nevoie de o schimbare au reprezentat un atu neaşteaptat şi nesperat pentru PD, care s-a văzut, peste noapte, în poziţia de aliat necesar al unei Convenţii Democratice învingătoare, dar incapabilă să formeze singură un nou guvern. Campania electorală i-a oferit lui Petre Roman un prilej minunat de a-şi etala calităţile reale de politician, el realizând un scor neaşteptat de bun, atât în competiţia prezidenţială, unde s-a clasat pe locul al treilea, cât şi în cea parlamentară unde partidul său a obţinut cel mai bun scor din istorie. Pe această bază PD-ul a negociat ‘la sânge’ cu Convenţia, obţinând portofolii avantajoase în noul guvern şi o poziţie de forţă în luarea oricărei decizii. Cu toate acestea, impresia catastrofală pe care a lăsat-o Convenţia, datorită în special incompetenţei liderilor ţărănişti şi a duplicitarismului liberal, a afectat serios formaţiunea la noul test electoral. Petre Roman a