Romania are mare noroc cu razboiul din Liban. O nesperata ocazie de a iesi din nou in fata si de a ne oferi serviciile de "mici jandarmi mondiali" intr-o alta parte a lumii. Dupa 1990, militari purtand insemnele frunzei de stejar au fost trimisi in Irak, Afganistan, Angola, Bosnia, Kossovo. N-au fost niciodata prea multi, dar prezenta a fost constanta. Acum presedintele nostru tropaie parca de nerabdare in asteptarea unei rezolutii ONU in baza careia sa putem trimite efective si in Liban ca sa ne interpunem intre doi adversari inclinati mai degraba catre exterminarea reciproca decat spre o negociere rationala. Eu cred ca graba lui Basescu este mai degraba un reflex al nostru de a ne baga nasul acolo unde nu ne fierbe oala doar dintr-o fanfaronada care sa ne confere mai mult prestigiu decat meritam, poate. Presedintele are dreptate atunci cand afirma ca aderarea la NATO si umbrela de securitate oferita de americani ne cere si sacrificii. Sustinerea politicii externe americane este o obligatie de la care nu ne puteam eschiva. Dar in momentul de fata avem militari in patru zone ale lumii. O a cincea nu-i deja prea mult? Nu suntem o putere economica majora care sa ne putem permite acest lux, chiar daca in fosta Iugoslavie plateste ONU, iar SUA ne suporta o parte din cheltuieli in Irak si Afganistan. In cazul Libanului intervine o noua problema, poate mai grava decat in Irak. Si anume ferocitatea combatantilor. Lui Basescu nu i-ar strica o incursiune in istoria recenta a zonei. Ar afla poate ca prezenta fortelor de mentinere a pacii nu a fost agreata de combatanti, iar uneori n-au ezitat sa le atace. In 1982, chiar americanii au parasit Libanul cu coada intre picioare din cauza atacurilor teroriste la care au fost supusi, astfel incat combatantii au putut sa-si vada nestingheriti de treaba. Chiar formarea statului Israel a fost grabita de retragerea britanicilor din Pales