Constat, cu un amestec de uimire, stupoare si lehamite, ca discutia despre turnatori a dus, uneori, cu voie sau fara de voie, la pervertirea bunei judecati. S-au nascut afirmatii de genul „albul nu-i chiar atit de negru, in schimb, negrul nu e negru deloc, ba chiar e cel mai frumos alb”.
Saptamina trecuta, in articolul Kuki si Gusti, declaram, de la bun inceput, ca nu am nici o emotie in ceea ce ma priveste, nu am fost turnator, am respins racolarea pe cind eram student si o eventuala inrolare in Securitate pe cind eram profesor la Lugoj. Nu sustineam ca am fost erou, pentru ca nu am fost. Nici erou, nici disident. Am fost un om speriat, care si-a gestionat bine spaima.
Dar care a ales sa respecte sfatul parintilor: “Vezi, pe unde te duci, sa nu ne faci de rusine!”. M-am straduit, si atunci, si acum, sa nu fac fapte care m-ar putea determina, mai tirziu, sa rosesc.
Chiar activitatea mea la “Viata studenteasca”, din ’87 pina in ’89, se poate vedea in colectie, nu ma face sa-mi fie jena de unele texte si sa-mi gasesc scuze de genul: asa era pe atunci, voi care n-ati trait vremurile nu puteti intelege.
Citeva editoriale, care nu ar fi facut gaura in cer, in fond mai toata lumea scria asa ceva, m-ar fi ajutat sa trec intr-o categorie de salarizare mai mare. Si nu le-am scris. Exista martori in viata pentru acest aspect. Faptul ca nu am turnat l-am enuntat in articolul de saptamina trecuta pentru a demonstra ca judec in cunostinta de cauza.
Ca am trecut si eu pe linga situatia lui Carol Sebastian. E drept ca nimeni nu m-a izbit cu capul de pereti ca sa semnez, nu mi-au fost smulse unghiile, nu am fost amenintat ca familia mea va pati ceva. Tatal meu era zidar, mama - casnica. Nu prea aveau ce sa le faca. Nu stiu cum as fi reactionat in cazuri extreme. Dar, intr-un caz simplu, de racolare “normala”, am refuzat. @N
