Livia Roşca vede enorm şi simte monstruos. La prima vedere, şi pentru ea, ca pentru multe din congenerele ei (Elena Vlădăreanu, Andra Rotaru, Oana Cătălina Ninu, Domnica Drumea, Diana Geacăr) romantismul a murit, poezia se scrie cu sânge (sau, după caz, cu spermă), corpul uman este un conglomerat prea puţin estetic de organe interne, iar femeia înseamnă nu doar frumuseţe botticelliană, ci şi ciclu menstrual, tampoane, prezervative, fâşii de hârtie igienică proaspăt utilizate. Inhibiţiile verbale au dispărut şi, pe urmele lui Jean-Jacques Rousseau din Confesiuni, cea mai tânără generaţie poetică îşi propune să reveleze adevărurile generale ale condiţiei umane, prin experienţa particulară a unui om surprins în intimitatea secretelor şi a vulnerabilităţilor sale. De unde se vede, încă odată, aşa cum a demonstrat-o Mihai Zamfir în romanul său Se înnoptează. Se lasă ceaţa, că nu este chiar atât de lungă calea care separă unele dintre soluţiile postmoderne ale unor tineri scriitori contemporani de literatura secolului al XVIII-lea. Privirea lucidă, asupra existenţei nefardate este, în fond, elementul de legătură dintre Rousseau şi mulţi dintre scriitorii foarte tineri de azi.

Poezia Liviei Roşca este şi nu este tipică pentru lirismul celei mai noi generaţii poetice. Este tipică, în măsura în care se adaptează trendului imagistic şi lexical actual, mizează pe stilistica minimalistă, bruschează vechile reguli estetice şi etice, reflectă existenţa în culori mai degrabă crude, dispreţuieşte deopotrivă romantismul şi intelectualismul. În fond, rujul pe icoane poate fi luat şi drept profanare, imixtiune brutală a materialităţii unei fiinţei umane precare în ceea ce până mai ieri era universul artificial, aseptic, colorat în roz, al literaturii. Nu este tipică, în măsura în care atitudinea poetei faţă de realitatea grotescă şi adesea brutală care o înconjoară este cu