Am corectat, săptămîna trecută, lucrări de la examenul de titularizare în învăţămîntul secundar, specialitatea Limba şi literatura română. La literatură, subiectul le cerea candidaţilor să redacteze un eseu de 3-5 pagini, în care să prezinte trăsături ale prozei lui Slavici. Nu intenţionez să adăst acum asupra altor multe detalii îngrijorătoare, pe care, fără voia lor, tezele respective le "spun" despre pregătirea profesorilor din secundar (şi, implicit, a absolvenţilor cu diplomă de stat). În focul scandalurilor de corupţie care zguduie MEC vara aceasta, ar fi, cred, secundare. Ci vreau să mă refer la un detaliu mult mai interesant pentru istoria mentalităţilor (noastre, actuale, post-... etc.). Pentru că, dacă felul cum orice cititor "face sens" în lectură este marcat de prezumţiile sale interpretante, atunci felul cum mulţi dintre candidaţii, care mi-au trecut pe sub ochi, citesc azi Moara cu noroc (textul a fost ales spre exemplificare în majoritatea covîrşitoare a lucrărilor) ne spune ceva despre mutaţiile din jurul nostru. Acum vreun deceniu, constatam că pentru studenţii mei faptul că (sărmanul) Dionis moşteneşte o avere care îi permite să se însoare cu o fată de boier devenise mai important decît experienţa metempsihozei aceluiaşi. De atunci, nu am mai avut atît de acut senzaţia că trec - mai exact, că asist la trecerea unui prag esenţial. Inefabil. Unde nu despre profesorii de română este vorba. Cititorul de-acum vede în Moara cu noroc, mai întîi, multă violenţă (spaţiul acordat scenelor de gen e mai mare decît al altora, esenţiale în tratarea subiectului), inventînd, la nevoie: moartea protagoniştilor din final, fie că o ştiau în detaliu, fie că o recreau, avea parte de sînge şiroind, de violenţe repetitive detaliate (Lică se dă cu capul de un bolovan pînă cînd reuşeşte să se sinucidă, urmează descrierea felului în care creierul împroaşcă...), de o sex