La începutul anilor '90, într-o toamnă luminoasă, tandră, dar care nu anunţa nimic special în viaţa mea, am intrat în Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Era răcoare şi pustiu. Am urcat la etaj, am înaintat precaut pe nişte culoare întunecoase căutîndu-l. Nimeni. Doar răcoarea, liniştea şi întunericul. Să fi înţeles greşit? Mai mult simţind decît văzînd, am urmărit cum umbra prinde contur. Iulian Vişa mă privea. O făcea de mult. Cu ochii lui albaştri, pătrunzători, extrem de inteligenţi. Şi mi-a întins mîna. A făcut-o generos şi ferm. El m-a trecut puntea în lumea teatrului. A fost una dintre cele mai importante întîlniri pentru mine, care s-a transformat într-o mare prietenie, adîncă şi discretă, care a născut în mine un spirit de ctitorie şi a menţinut, dincolo de vremuri, de viaţă şi de moarte, de umori şi de nimicnicii, sentimentul pur şi formidabil al prieteniei. Repede am înţeles că şi aceasta este o enormă şansă pe pămînt, darul de a putea cultiva o prietenie, de a face orice ca să o porţi mult, mult şi să nu o curmi, aşa cum, de regulă, rezidualul din noi ne ispiteşte să o facem.
M-a plimbat, apoi, peste tot în teatrul pe care îl conducea, un fost cinematograf pe care îl foloseau după incediu. M-a plimbat în sală, în culise, am vorbit despre spectacolele lui de la Piatra-Neamţ, de la Sibiu, de afară, despre exil, despre Esrig şi despre Penciulescu, despre întoarcerea în România, am răsfoit caiete program de o eleganţă impresionantă, făcute tot de el, mi-am plimbat ochii pe afişe. Spiritualitatea lui Vişa era peste tot. Era conţinută în nobleţea cu care făcea teatru, cu care gîndea lumea, în delicateţea cu care mă privea, în conţinutul consistent al ideilor fizice şi metafizice. Şi o descopeream în tihnă. Seara, cînd mă pregăteam să ies din vis, au apărut actorii lui: Virgil Flonda şi Constantin Chiriac. El a zîmbit, iar chipul lui a primit o lumină