Aud voci care spun că din chestiunea (ne)numirii şefilor de servicii secrete va ieşi la iveală, în sfîrşit, adevăratul conflict dintre puterile statului: acela dintre un preşedinte cu puseuri autoritare şi un Parlament care apără democraţia. Aceste voci văd invariabil realitatea prin ochelari pro- şi anti-Băsescu. În schema asta, Băsescu e un tip rău, susţinut doar de lingăi, şi lui i se opun oamenii politici adevăraţi, iubitori de democraţie. Ar putea fi o discuţie serioasă dacă toată tevatura n-ar pleca de la faptul că Radu Timofte a cerut să fie eliberat din funcţie, în loc să-şi scrie demisia. Înţelegeţi diferenţa? Nici eu, dar pentru această cauză măreaţă se luptă parlamentarii asediaţi psihic de viitorul dictator. Ridicolul este absolut şi doar ei nu-şi dau seama. Ridicolă este distanţa dintre miza clamată şi cea reală. Ridicolă este distanţa dintre fundalul istoric şi teoretic al discuţiei şi forma pe care o ia discuţia asta în România. Să mă explic. Tema este cît se poate de serioasă şi prezintă înfruntarea clasică dintre şeful plebiscitat al statului şi corpul reprezentativ. Cînd viitorul dictator decide să iasă din regulile jocului, opune poporul Parlamentului, jucînd pe cartea populismului şi pe imaginea de corp dezorganizat pe care, inevitabil, o adunare de cîteva sute de oameni o arată gloatei. Parlamentul este de obicei depozitarul legitimităţii legal-procedurale. Acesteia i se opune legitimitatea personală a viitorului dictator, bazată pe pretenţia de comunicare directă cu poporul. Uneori, legitimitatea sa este pur declamativă, cum a fost în cazul lui Napoleon, care s-a confirmat prin plebiscit abia după ce a împrăştiat deputaţii cu baionetele (după ce anterior încercase fără succes să-i convingă şi era să fie scos în afara legii, semn că distanţa dintre ghilotină şi legitimitatea populară e destul de fragilă). Dar cînd legitimitatea proto-dictato