În filmele şi cărţile cu mafioţi, există un personaj căruia i se spune "il consigliere". Îţi sare deîndată în ochi, pentru că, spre deosebire de brutele care-l înconjoară pe Naş, pare băiat fin. Şi chiar este: are studii, are maniere, cunoaşte legile. El nu-şi flexează muşchii, nu sare la bătaie, nu ucide, ci îi sfătuieşte pe membrii "famigliei" cum să ucidă mai eficient. El oferă ponturi, sugerează soluţii şi propune strategii de atingere a scopurilor criminale. Adeseori, nici măcar nu e membru al clanurilor propriu-zise. El pogoară, asemeni unui zeu plin de idei, în lumea primitivă a mafioţilor.
Această imagine mi-a venit în minte aflând despre relaţiile unor scriitori cu Securitatea. Formal, este greu de dovedit c-ar fi vorba de nişte turnători: nu li s-a găsit angajamentul (poate nici nu-l semnaseră), nu există documente scrise de mâna lor, nu aveau ca sarcină urmărirea unor "obiective". Ei erau, pur şi simplu, sfătuitorii din umbră ai instituţiei. Provenind din domenii mai sofisticate (arta, cultura, cultele), unde metodele clasice erau greu aplicabile ori ineficiente, s-au dovedit stâlpi de nădejde ai sistemului. Avertizau, informau şi găseau metode pentru a înlătura "problema".
Un astfel de rol l-au jucat mulţi dintre cei care, după 1989, au ocupat fotolii de prim-plan ale vieţii politice. Corneliu Vadim Tudor nici măcar nu face un secret din faptul că i se întâmpla să "bea câte un ceai" cu sinistrul şef al Securităţii. De curând, "Adevărul literar şi artistic" a scos la lumină fragmente din dosare ce conţin transcrierea "dialogurilor colegiale" dintre ofiţeri de Securitate şi scriitori bine plasaţi în ierarhiile breslei. Din prima clipă, sare în ochi atitudinea unui scriitor cu iniţialele A. B., în mod explicit, un om de încredere al Securităţii. Aflăm că personajul locuieşte la Cluj şi că descinde frecvent la Bucureşti. Aproape inva
