● Angela Marinescu, Limbajul dispariţiei, Editura Vinea, 2006.

Pot să înţeleg destul de bine de ce Angela Marinescu îi dedică ultima sa carte lui Mircea Martin. La noi, Mircea Martin este probabil singurul critic care profesează critica de identificare. Pentru Mircea Martin, la fel ca pentru Poulet, critica înseamnă "a redescoperi sensul unei vieţi ce se organizează în scris pornind de la conştiinţa pe care o are despre sine". E aproape tot ce îşi poate dori un scriitor de la cititorul critic al operei sale, acea generozitate de proiectare verbală a gîndirii celuilalt pe care, la noi, a mai practicat-o recent - şi pînă la ultimele ei consecinţe - Lucian Raicu. Nevoia urgentă de înţelegere a uneia dintre cele mai profund-personale poete din literatura noastră are însă, în Limbajul dispariţiei, şi alte resorturi. În acest volum programatic - scris în paralel cu Întîmplări derizorii de sfîrşit -, Angela Marinescu nu scrie poezie, ci "face limbaj", experimentează "întreruperea "propriului limbaj poetic de pînă acum, se aruncă în golul dintre cuvinte. De aici nevoia de însoţire critică, de înţelegere din partea cuiva care poate renunţa un moment la propria conştiinţă critică, pentru "a gîndi gîndirea celuilalt". În februarie 2006, Angela Marinescu a publicat în România literară un text pe cît de ezoteric pe atît de hiperrealist, dar într-o realitate care e cea a limbajului poetic propriu. Este un text însoţitor al celor două volume recent publicate, dar mai ales al distilatului manifest din Limbajul dispariţiei. Pentru Angela Marinescu, ca pentru Mallarmé, limbajul este dispariţia limbajului, un loc în care se poate întîmpla "ceva precum literele": "...limbajul meu ca să funcţioneze, trebuie să fie Ťîntrerupt»... limbajul, prin aceea că opreşte timpul în loc şi-l Ťdilată», Ťface» spaţiu, smulgîndu-l şi aruncîndu-l în eterul lumii. Înseamnă că limbajul este î