De bei apă din Comloş, apăi âcilea îţi rămîne inima
(zicătoare comloşeană)
De treci bine de Timişoara, la 16 km de Jimbolia, dacă te avînţi cu dor de ducă înspre sîrbi şi laşi în urmă lanurile nemţeşti de Gemüse (după cum hîtru denumesc localnicii diferitele feluri de broccoli şi cele "cincizeci de soiuri de salate" plantate de o firmă nemţească pe terenurile din afara comunei), ajungi, aproape de graniţă, în satul Comloşu Mare. Pe vremuri, pe aici se evada din România comunistă. Printre lanurile înalte, pe timp de noapte, pe timp de ploaie. Au fost mulţi dintre cei care au reuşit, însă şi mulţi dintre cei care au fost împuşcaţi. Oamenii fugeau din ţară, îşi asumau toate riscurile, "era mirajul vestului, era disperare... era dorinţa de realizare de sine", îmi spune un localnic. Mai multă curiozitate decît disperare, îmi subliniază. "La sat comunismul se simţea parcă mai puţin. La noi problema era cu graniţa. Suspiciunea generală cădea aici. Primul care a trecut a fost preotul din Lunca." Românilor le era interzis să treacă graniţa (pe atunci circula şi un banc: în România graniţa se păzea de români, nu de sîrbi), dar sîrbii veneau aici. Şi mi se indică Piaţa Kikinda, unde, pe vremuri, se făcea un fel de comerţ cu plata în natură. Sîrbii aduceau covoare, congelatoare, biciclete, maşini de spălat Gorenje, mochete... localnicii dînd la schimb roşii de grădină, budigăi sau gogoşari (chiloţi de damă, largi sus şi strînşi pe coapsă cu elastic); mai luau sîrbii de la noi "hîrtie de budă" şi "ciorapii cu ştropadă" (un fel de elastic pe post de portjartier). Mai apoi sîrbii au fost aduşi, la CAP. "Nu era forţă de muncă destulă, aduceau şi familii întregi, lucrau pămîntul şi locuiau pînă toamna în barăci enorme, după care plecau la ei acasă." Însă mulţi au şi rămas.
Un război care nu a fost al nostru
Relaţiile cu sîrbii s-au stricat însă odată cu
