Cei doi poeţi despre care scriu nu au, la drept vorbind, prea multe în comun. Nici vârsta, nici formaţia, nici concepţia asupra poeziei nu-i apropie în vreun fel. Fixându-ne, însă, cu o anume încăpăţânare, în momentul literar strict contemporan, vom putea surprinde exact defazajul amândurora faţă de trend. Un aer puţin fanat, cu parfumuri de epocă, dar şi cu stridenţe tocite, răzbate din versurile lor. În primul caz, respectând regula istoriei literare, în cel de-al doilea numai mimând-o subtil. Pentru că, dacă Mircea Popovici îşi republică, după 60 de ani, Izobarele, Octavian Soviany ne serveşte, proaspătă, o Dilectă ce pretinde a veni de-acum trei veacuri.

Generaţia regăsită

Mai mult decât oricine, Mircea Popovici aparţine "generaţiei pierdute". După debut, părăseşte Bucureştiul, alegând Iaşiul, înlocuieşte studiile de Drept cu cele de Politehnică şi abandonează poezia vreme de aproape 50 de ani. Pentru amatorii de istorie literară, cazul său e cum nu se poate mai interesant: în 1945 Revista Fundaţiilor Regale selectează, pentru tipărire, şapte manuscrise (din 200) ale unor tineri scriitori. E de ajuns, cred, să pomenim membrii juriului (Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi şi Petru Comarnescu) şi câştigătorii concursului, de sus în jos (Mircea Popovici, Geo Dumitrescu, C. Tonegaru, Pavel Chihaia, Letiţia Papu, R. Oteteleşanu, Magda Isanos & Eusebiu Camilar). Volumul Izobare apare, aşadar, peste un an, alături de Plantaţiile tonegariene, având înainte o presă favorabilă şi un context istoric cu totul nefericit.

Fie şi numai pentru utilitatea sa, gestul editurii ieşene Allfa, de a recupera şi reedita o asemenea carte, merită salutat (lăsând la o parte coperta mai degrabă neinspirată şi culegerea neatentă a câ