In 1997, la un an de la moartea lui Gabriel Popa, am vizitat casa si atelierul acestuia, aflate pe o strada linistita din Timisoara, pentru a face un film despre un mare desenator si pictor, despre un artist care m-a impresionat intotdeauna cu gratia, luciditatea, dar mai ales cu dramatismul picturii sale. Un loc care pastra memoria artistului, albul capatind si in acest spatiu atributele grave date de pictor prin semnificatiile operei sale.

Aici era inca prezent artistul, personalitatea sa, ce reusea intotdeauna, cu jovialitate, sa ascunda natura dramatica a perceptiilor sale.

L-am cunoscut pe Gabriel Popa in contextul miscarii artistice de la Timisoara. Am vazut lucrarea de arta monumentala Via Crucis, realizata la noua Catedrala catolica din Orsova, am vorbit cu el si am fost impresionata de artistul si intelectualul rafinat care era. Asa cum spun si prietenii, el a fost „un artist adevarat, un om de cultura adevarat, dar dincolo de acestea, un mare sensibil. il avea mereu in fata pe Velasquez, acolo vedea el picturalitatea totala, maiestria si spontaneitatea, armonia dintre ele“ (Ciprian Radovan, pictor).

Retrospectiva lui din 1992 a stat sub semnul Premonitiilor.

Era ultima sa expozitie reprezentind un deceniu de activitate. Memoria benzii magnetice a pastrat o intrebare pe care pictorul si-o punea: „Exista sau nu premonitii?“. Pentru cei care il ascultau atunci, lucrurile se plasau in planul metaforei, dar, ca orice artist adevarat, Gabriel Popa a inteles sensurile ascunse ale acestei lumi, iar in cazul propriului destin, privind acum din perspectiva timpului, premonitia a functionat.

Via Crucis si Doomsday (Ziua Miniei) dau dimensiunea personalitatii sale, reprezinta calea prin care posteritatea face cunostinta cu un artist pe care n-ar trebui sa-l uitam cu atita usurinta. Nu stiu ce s-a intimplat cu lucrarile sal