Mergeam prin campus în dimineaţa însorită de septembrie, calmă, proaspătă, cu un cer adînc albastru - ca atunci. Atunci, ca şi acum, roua căzută peste noapte în iarbă sclipea rece şi delicat. Soarele era puternic şi blînd. Prin aerul pur trecea, aproape imperceptibilă, cîte o tremurare ca după fîlfîitul lent al unei aripi invizibile - aripa toamnei. Era o dimineaţă ca atunci - mi-o amintesc cu acea precizie tăioasă cu care se întipăresc în minte şi se încarcă de sens anumite senzaţii şi, împreună cu ele, împrejurările cele mai anodine, gesturile cele mai banale, vorbele cele mai oarecare, atunci cînd coincid în timp cu unul dintre acele evenimente neaşteptate care te fac să desparţi desfăşurarea timpului în memorie prin "înainte" şi "după". Eram singur cu M în Bloomington şi ne grăbeam să plecăm de acasă ca să ajungem la timp la biblioteca universităţii, unde el lucra trei ore pe zi la rearanjarea cărţilor în rafturi. Cînd mă gîndesc la acea perioadă, îl revăd, atent, absent, în lumina artificială, de neon, de la etajul 9 al marii biblioteci fără ferestre, printre cărucioarele încărcate cu volume, unele mari şi grele, pe care trebuia să le repună în rafturi la locul lor, operaţie înceată, greoaie, migăloasă, singuratică. Eram gata de plecare, în acea dimineaţă, la 9 fără un sfert, mă îndreptam spre aparatul de radio să-l închid, ascultam într-o doară vocea tinerească a speaker-ului de la postul universităţii, un student, desigur, care anunţa totuşi o ştire ciudată, primită de foarte curînd: un avion s-ar fi ciocnit de unul din turnurile gemene ale lui World Trade Center de la New York. Era ceva nesigur, o vagă surpriză în glasul de la radio - o nesiguranţă şi o surpriză pe care le-am auzit distinct abia mai tîrziu, în amintire. Pe loc, în graba plecării, am făcut o mică ipoteză repede absorbită în fluxul mental de gînduri şi preocupări imediate: era probabil vor