Pe la prânz, sosieră în port chefalii. Veniseră mulţi, aferaţi şi iuţi. înainte de vremea lor, cu aerul unei inspecţii inopinate.

Era pe la începutul lui mai şi marea era friguroasă, urâtă. "Domnule, spunea maiorul de infanterie, care pescuia guvizi între cuburile uriaşe de beton ale digului, chefalii ăştia sunt nemaipomeniţi, umblă după oameni vara când înoţi, te trezeşti cu ei lângă tine, nu ştiu ce-or fi având cu noi, eu crez că cine i-a făcut, a greşit, se-ntâmplă..."

Maiorul era un om vorbăreţ, cum sunt bărbaţii umblaţi, pe la cincizeci de ani. Dacă şi-ar fi scos chipiul înfundat până la urechi în cap, nişte urechi mari, pleoştite, şi n-ar fi fost chel, ar fi avut frizura unui bărbat cuminte care vine devreme acasă.

Alături, pe ciment, avea o servietă străvezie de plastic plină cu guvizi ţepeni. Şi cel mai caraghios lucru la mare este un ofiţer de infanterie încheiat nasture cu nasture pân-la gât, cu cozorocul tras pe frunte şi dând la guvizi...

Chefalii intraseră în portul Constanţa fix la unsprezece şi patruzeci şi cinci, susţinea maiorul, care pretindea că se şi uitase la ceas. Că,... o dată văzuse bazinul calm dintre ţărm şi dig, fierbând, clocotind de năvala lor. "Domnule, - făcea - bătând cu degetul în ecranul mare al cronometrului strâns pe încheietura braţului stâng de o curea lată de piele neagră,... fix la unşpepatruşcinci! - (ca şi cum natura chefalilor, care era să nu fie niciodată la timp, ori să nu admită nici o măsură de timp omenească, acum acceptase deodată timpul, sosind şi ei precis ca acceleratul în gară). Chestia era că nu puteai să-i pescuieşti. Erau iuţi şi nepăsători, lor păsându-le doar de viteză şi de cine ştie ce scop. Cu guvizii era altceva, complet altceva; şi chefalii ăştia, dacă veniseră aşa de grăbiţi, veniseră aşa, mai mult în vizită; cum, adică, să-i pescuieşti?

@N_