Naum e autist şi nu mai e copil. Din păcate, s-a născut în România într-o perioadă în care despre sindromul lui nu se ştia mai nimic, cu atît mai puţin despre vreo terapie posibilă. Pe deasupra, în anii â80, toţi copiii anormali constituiau o ruşine ne-afişabilă într-un stat comunist impecabil, cum era ţara noastră. Multă vreme am considerat această nenorocire ca pe un blestem; apoi mi-am zis că ne încearcă Dumnezeu şi că trebuie să facem cumva să dovedim că merităm o minune reparatorie. Am aşteptat-o multă vreme, cînd cu răbdare şi speranţă, cînd cu dezamăgire şi furie. Abia acum, privind în urmă, îmi dau seama că minunea a fost Naum însuşi, cu candorile şi fragilitatea lui, care ne-au întărit şi ne-au corectat defectele. Nu ştiu cum se întîmplă, dar acum, cînd încerc să-mi amintesc despre copilăria lui, îmi vin în minte doar întîmplările înduioşătoare. Chiar mă tem că va urma o poveste siropoasă. Dar dacă am decis să fiu sinceră, trebuie să le consemnez aşa cum se conturează ele astăzi.
1. 1979. Naum împlineşte 1 an şi îi serbăm ziua. Comportamentul lui neobişnuit nu a primit încă un nume oficial, iar aşteptările noastre se întreţes cu spaime nemărturisite. Nu reuşeşte să sufle în lumînarea de pe tortul de frişcă şi se înfurie cu atît mai mult cu cît a fost aşezat pe un scaun sub care am pus o sticlă de vin, iar naşa lui se apropie cu forfecuţa să-i taie moţul. Plînge zgomotos cu lacrimi de crocodil. Ne grăbim să-i oferim tava pe care erau pregătite obiectele din care trebuie să aleagă. Tace brusc, priveşte foarte atent şi alege lucrul cel mai nestrălucitor, o pensulă mică de acuarelă. O ia, o priveşte lung şi suflă spre ea cu putere şi cu satisfacţia reuşitei. Atunci am început să învăţ gustul victoriei.
2. Are vreo 3 ani, stă în fund la mine în braţe şi mă trage dureros şi repetat de păr. Deschid gura să strig auuu, dar mă opresc înduioşată cîn
