Din tot ce facem, cititul e, probabil, ocupaţia cea mai puţin sezonieră. Aşa că nici o dungă nu desparte lecturile din la rentrée de taifasurile iernii sau de tărăgănatele zăbave ale verii, trecute cu o carte în mîini. Toată împărţirea pe care-am putea-o face se reduce, atunci, la a spune că sînt cărţi pentru care îţi trebuie timp, şi altele, din a căror poveste sari fără punte în altele. Să zicem că primele-ar fi - că lucrurile nu se potrivesc, întotdeauna, aşa, e altă istorie... - cărţile de vacanţă. Cărţi importante, ori doar plăcute, pe care ţi-ai dori să nu le citeşti altădată, cînd ziua e scurtă şi încîlcite-s daraverile ei. Asemenea volume, chit că nu-i o regulă, sînt, de obicei, story-uri închegate, romane, amintiri. Dar pot să fie, la fel de bine, culegeri de tablete pe care le-ai răsfoi fără obligaţii, ca pe notele unui critic în vacanţă de la masa lui de scris. Aşa-s Cronicile optimistului, antologia de publicistică scurtă pe care Călinescu a lăsat-o să-i apară, în '64, la Editura pentru literatură. Copertă simplă, cu ramă ieşită în relief, lăsînd la mijloc oglinda mică pe care stau, negre, numele şi titlul, pe urmă, cum deschizi, poza, faţă spre profil, semnătura în josul ei şi, imediat, prefaţa. Prefaţa peste care mai bine treci, dacă vrei să nu te enervezi în concediu. Fiindcă amintitul cuvînt înainte explică, într-o limbă, e drept, doar ici-colo, de esenţă tare, cum se face mizantropul optimist. Reţin o singură frază pe care, printre racilele puse la zid ale literaturii burgheze, nu cred c-o putem suspecta de circumstanţială ipocrizie: "Îmi plac oamenii care ştiu să se joace, eu însumi pun o răbdare şi o frenezie extraordinară (ce miră pe cei din jurul meu) în jocuri." Vorba lui Arghezi, alt fost burghez "botezat", "n-am făcut nimic, m-am jucat".

În fine. În prima jumătate de carte, lumea veche, şi ghilimelele "neadecvării" ei: Cronica "m