Noaptea tîrziu, pe Lipscani şi pe străzile dimprejur, capitala agonizează vesel. Capitala? Nu cumva poporul român însuşi? Dacă umbli printre gunoaiele, ruinele şi dezmoşteniţii locului, îţi pierzi orice încredere în viitorul comunităţii autohtone, betegită de nesimţire, incapabilă să-şi locuiască cuviincios oraşele, să-şi respecte tradiţiile, să iubească protector ceea ce a mai rămas de iubit în imediata ei vecinătate. Lipscanii anticipează un scenariu posibil al dezastrului dîmboviţean: vom cădea, semiadormiţi, sub nivelul pitorescului, vom bea ultimul şpriţ lîngă zidul unei vespasiene improvizate, vom asuda printre dejecţii, legănaţi de manele, în inteminabile, toride, nopţi de vară. O să ne placă. Ne vom savura asfinţitul ca pe o formă de libertate. Vom bîigui cîte ceva despre Europa şi-i vom întoarce definitiv spatele, căutînd răcoarea incertă a vreunui perete igrasios. Toţi primarii Bucureştilor s-au declarat preocupaţi de Lipscani. Fiecare a făcut multe promisiuni şi mici gesturi reparatorii. Unul a pus, cu pompă, pe mijlocul drumului, felinare artizanale, imitaţii sterpe, insipide, rudimentare, ale vechilor feronerii metropolitane. Altul a crezut că igienizează locul instalînd la vedere coşuri de gunoi uriaşe, din plastic verde, făcute mai curînd să fie ocolite, decît folosite cum se cuvine. Faţade superbe au fost lăsate de izbelişte, zgîriate, măcinate, topite, în vreme ce la parter s-au amenajat în pripă "buticuri" şi cafenele de bazar. La nivelul ochiului - sclipiciuri dubioase, iar cînd ridici privirea - tragice grimase arhitecturale. Cea mai veche clădire a cartierului e o supraetajare de găuri. Găurile de sus sînt deja confiscate de o vegetaţie intempestivă, cele de jos au devenit pubele şi, cînd e destul de întuneric, closet. Pentru cine? Pentru trecătorii podidiţi, pentru localnicii clandestini, pentru clienţii berăriei de după colţ. Se cîntă melo