Cuvîntul care începe cu "f". Au trecut 10 ani de cînd l-am citit prima dată. Îmi cumpărasem Amorurile unui hospodar (Onze mille verges, pour les connaîsseurs), cu o prefaţă în care Ovidiu S. Crohmălniceanu deplîngea starea vocabularului erotic autohton. Între altele, făcea observaţia că limba literară acceptă cu greu cuvinte pe care, de altfel, le auzi la tot pasul. Într-adevăr, în formă scrisă (altfel decît pe pereţi), limba română afişează un puritanism de fată mare. Nu doar că vocabularul spurcat al limbii mele e mai mult sărac decît bogat, dar cuvintele care încep cu "f", cu "p" şi cu "c" au fost ostracizate cu totul din lumea literelor. Astfel, cele mai fierbinţi scene din romanul românesc arată ca o partidă de sex cu un rabin ultra-ortodox, în care nu mai ştii dacă partenera geme de plăcere sau se asfixiază sub mormanul de cearşafuri. Deşi cartea lui Apollinaire era bine tradusă, s-au strecurat între cearşafurile Amorurilor cîteva cuvinte care, în loc să elibereze limba, păreau să ilustreze tocmai lamentaţiile lui Crohmălniceanu. Şi acolo am dat peste el, peste cuvîntul care începe cu "f", fofoloancă, şi partenerul său de delir lingvistic, ştromeleag. La 14 ani, nu ştiam multe lucruri şi nu-mi băteam foarte tare capul cu ele. Mi-am închipuit că, poate, generaţia alor mei sau generaţia de dinaintea lor foloseşte, în conversaţiile intime, ridicolele sinonime. Cred că am rîs cînd mi-am imaginat ce efect poate avea aşa ceva asupra libido-ului, dar nimic mai mult. Cu trecerea anilor, am ciulit totuşi atent urechile şi am deschis bine ochii. Şi urechile mi s-au umplut din abundenţă cu suculentele cuvinte care încep cu cu "f", cu "p" şi cu "c", cu "b", cu "ţ" şi cu "r", cu "s", cu "l" şi cu "m", dar niciodată, absolut niciodată n-am auzit pe cineva care să pronunţe "fofoloancă" sau "ştromeleag". De fapt, cu "ştromeleag" nu m-am mai întîlnit aproape deloc. În schi