Scriitorul basarabean Nicolae Esinencu (născut în 1940) a debutat în 1968, simultan în poezie, cu volumul Antene, şi în proză, cu nuvelele din Sacla. Concurenţa dintre cele două genuri se va păstra de-a lungul evoluţiei sale, una dintre cele mai interesante în peisajul cultural de dincolo de Prut. Doritor de bilanţ, autorul prolific şi-a adunat selectiv o mare parte din creaţie într-o serie de Opere alese: în volumul I se află poezia, în volumele II şi III proza scurtă, în IV romanele, iar în V dramaturgia (I-IV, 1999; V, 2002). Istoria literară de la Chişinău îl plasează în generaţia lui Grigore Vieru, alături de alţi şaizecişti, cum sunt Liviu Damian, Pavel Boţu, Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Dumitru Matcovchi etc., care, cu toţii, au debutat cu cel puţin cinci ani mai devreme. Nicolae Esinencu ar fi ultimul venit în cadrul generaţiei şaizeciste. Spiritul literaturii sale, anticonvenţial şi eliberat de primordialitatea militantismului naţional, e mai apropiat de ceea ce numim în literatura din România al doilea val şaizecist, adică Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Constantin Abăluţă, Ovidiu Genaru. Aceştia nu mai au nimic de-a face cu efectele realismului socialist, de ale cărui constrângeri suferise primul val, ce debutase în anii 1957-1963. Prin inconformism şi îndrăzneală reformatoare, Nicolae Esinencu e mai aproape de literatura pe care o scriu şaptezeciştii basarabeni Nicolae Dabija, Leo Butnaru sau optzecistul Arcadie Suceveanu. Modernismul lasă loc unor evidente infiltraţii postmoderniste.

Poezia lui Nicolae Esinencu (aşa cum o cunosc eu din selecţia de autor din primul volum de Opere alese) a parcurs în mod evident trei registre stilistice înrudite. Volumele Sens (1971) şi Dealuri (1974) cuprind miniaturi lirice, într-o formă de reverie ce-şi epuizează repede resursele în câte o imagine memorabilă: "Fâlfâie/ Perdelele curate/ Ale cerului.// O