Am fost să-l văd pe Enescu. Mi s-a părut oarecum singur şi trist. Pe lespedea sobră de piatră, tăiată parcă de mâna fratelui Brâncuşi, pesemne că demult nu s-a mai pus o floare. Am vrut să-i ofer un mărţişor. Mi-a mulţumit şi m-a lăsat să înţeleg că fiinţa lui e rănită de faptul că sub numele său e încrustată doar ipostaza de violinist. Iată cum din neglijenţă, nepăsare, nepricepere, dilema enesciană se perpetuează şi în mormânt. Căci şi-a dorit să fie (re)cunoscut drept compozitor, nu numai ca interpret. Se pare însă că posibilitatea lui de a opta, cu alte cuvinte, divina lui libertate este în continuare încălcată de diletantismul celor cu creierele colbuite, mândri vrăjmaşi ai memoriei şi demnităţii spiritului, mulţumiţi de a face ceva ce nu pot în realitate face.
L-am întrebat de una, de alta. Mi-a spus că din când în când mai iese cu Chopin la o ,partita" de Bach, că mai comentează cu Cherubini ori Bizet avatarurile genului liric sau că dialoghează cu Poulenc pe marginea destinului muzicii contemporane. S-a făcut că ne-am luat cu vorba şi am uitat să-l întreb dacă şi-ar mai dori să se întoarcă la Tescani, acolo unde iniţial intenţioase să-şi doarmă somnul de veci. Ne-am despărţit, nu înainte de a îndepărta promoroaca de pe lespedea-i rece, modestă (poate prea modestă), mulţumindu-i pentru mărinimia sa graţie căreia m-am simţit, fie şi doar pentru câteva minute, deasupra a tot ce se întâmplă în mod obişnuit. Rău sau bun. Departe sau aproape.
*
Când i-am cunoscut prin 1990, combatanţii din ,Emphasis" erau la vârsta când toţi porii ar vrea să fie ochi şi guri deschise ori când totul e luat parcă prea în serios, şi totuşi în zeflemea ca într-un calvar don-quijotesc. Ar fi rupt un întreg crâng ca să-şi prindă la butoniere câte o floare. Mai mult, s-ar fi răsculat instinctual asupra gustului colectiv, ca nişte agitatori voluntari
