Era o dimineaţă amorţită de iarnă, pe la mijlocul anilor ’80, o zi cenuşie ca şi vremurile de atunci, într-o sală de cursuri, în al cărui tavan înalt, cu zugrăveala îngălbenită, ardea un bec chior. Profesorul de la catedră ne vorbea despre vulcani. Despre erupţiile bazice de tip hawaian sau islandez, în care lava iese în linişte, curge în rîuri pînă la mari distanţe, formînd după răcire platouri bazaltice. Despre erupţiile andezitice, de tip Vezuviu, mai violente, cu explozii care aruncă în aer "dopurile" din cratere şi, uneori, chiar întreaga parte de sus a conului vulcanic. Ne vorbea şi despre marele cataclism din 1883, care a rupt în două insula Krakatoa, scufundînd jumătate din ea. O erupţie care s-a auzit la 5.000 de kilometri şi a format nori de cenuşă care au înconjurat întregul Pămînt de cîteva ori. Pe o rază de 150 de kilometri în jurul vulcanului s-a făcut întuneric ca noaptea. Un val de peste 30 de metri, provocat de şocul exploziei, a măturat coastele Oceanului Indian şi a făcut peste 36.000 de victime. Poveştile acelea ne transportau într-o lume fascinantă, departe de mizeriile ceauşismului şi de frigul din sala în care eram nevoiţi să stăm cu paltoanele pe noi. Pe atunci, evident, nici nu putea fi vorba de televiziuni ca Discovery sau National Geographic (despre ultima denumire ştiam doar că e a unei reviste foarte interesante, pe care însă nici unul dintre noi n-o văzuse vreodată). După fereastra luminoasă pe care ne-a deschis-o cursul despre vulcani, a urmat un seminar întunecat despre minerit, cu un un fost inginer de mine, incapabil să se exprime corect sau măcar coerent. Ne vorbea de tonajul excavatoarelor şi al camioanelor, de scule pentru găurit pietre, de lopeţi şi tîrnăcoape (şi de toate acele ustensile de mînă, pe care nici prin cap nu ne putea trece atunci că aveam să le vedem în următorii ani prin Bucureşti, pe post de arme), de norma