Cum se naste opera de arta? Iata o intrebare care a primit pana acum, probabil, tot atatea raspunsuri cati artisti au existat, plus critici, exegeti amatori si chibiti. E evident ca nu poate exista un singur raspuns. Personal, imi place cel mai mult "reteta" lui Faulkner, replica ironica la o alta, prezentata drept model tinerilor aspiranti, aia cu "1% inspiratie si 99% transpiratie". Marele romancier a optat pentru "99% inspiratie, 99% transpiratie, 99% intamplare, 99%..."
Unii se asaza la masa de scris (sevalet, pian, roata olarului etc.) fara sa aiba habar ce vor face. Altii au un subiect si incearca sa-l dezvolte din mers. Altii isi fac un sinopsis. Altii - constructii laborioase, cu lux de detalii, inainte de a scrie un rand. Cate bordeie, atatea obiceie (cumplita rima!).
O situatie aparte este cea a inspiratiei unice. Cum devine cazul cand te loveste o singura data - dar bine? Cele mai cunoscute exemple, fireste, Ghepardul si Pe aripile vantului. Dar si multe altele. Am citit, de pilda, un spectaculos roman, Axy si Schyzi, semnat de medicul Cornel Mizumschi. In acest caz, cel putin, mecanismul a fost descifrabil: o acumulare de-o viata, "varsata" spre sfarsitul acesteia, caci doctorul care stia sa vindece ciroza (la Constanta) s-a prapadit la scurt timp dupa aparitia cartii. Si mai interesante mi se par cazurile in care artistul e prolific, dar una singura dintre operele sale face istorie, restul fiind ignorate de la inceput sau uitate ulterior. Fara a avea competente in domeniile respective, indraznesc sa afirm ca e cazul lui Hector Berlioz (Simfonia fantastica) si a lui Lope de Vega (Cainele gradinarului, cam singura care i se joaca din cele 500 scrise!).
Sunt mult mai sigur pe mine daca ma mut cu gandul in zona muzicii rock: Focus a dat un senzational Hocus-Pocus, iar Iron Butterfly un legendar In A Gadda Da Vida - dar nici o alta piesa
