"Fiti metafizici/ nu va sinucideti/ nu va ucideti parintii", scrie Elena Vladareanu in debutul volumului sau Europa. Zece cantece funerare*, psalmodiind batjocoritor discursul generatiei varstnice. La cativa ani de la debutul editorial, poetii cei mai reprezentativi ai ultimului val continua sa se distanteze de "modelele" anterioare. Ruptura milenaristilor de predecesori nu reclama insa manifestari explicite.

E o diferenta enorma intre codul artistic "saizecist" (lirism abstract-modernist, elan ascensional, ocultarea istoriei imediate), cel "optzecist" (ludic postmodern, parafraza culturala, viata ca o carte fosnitoare) si acesta nou, conturat de versurile tinerilor autori. Aflati la intersectia a doua lumi - comunismul ranced al parintilor si capitalismul nostru salbatic -, deschisi cu toti porii catre realitatea inconjuratoare, ei isi folosesc poezia ca pe un bisturiu, taind fara mila in carne. Discursul este de o brutalitate asumata, tonul direct, cu accente de sanatoasa vulgaritate, apare frecvent; si peste tot (tematica, filozofie, imagistica, epiderma textuala) regasim o aceeasi, disperata, nevoie de autenticitate. Care nu mai e un bun efect retoric, o marca literala, ci expresia nefiltrata a eului. Numai la Marius Ianus si la Claudiu Komartin se observa o nota de histrionism, anumite strategii si tehnici ale disimularii. La ceilalti poeti milenaristi, si la Elena Vladareanu in primul rand, lirica este preponderent prozastica si violent realista, o fisa de observatie clinica intocmita minutios, cu un sadism al adevarului ce da fiori. Autoarea se exprima "plenar" in registru negativ, cautand si exploatand abjectia lumii si a propriei identitati, vascozitatea materiei degradate si imputiciunea biologiei. In cantecele ei funerare, oasele strapung pielea putreda, o femeie poarta "o peruca de carne cruda", iar tinerii "rebeli", copii ai mizeriei, fra