Sub un titlu desuet romantic*, iata ca poetul isi continua, postum, traiectoria. Putin comentat de critica, dar neocolit de cateva nume de referinta (Nicolae Manolescu, Laurentiu Ulici), H.G. este, indubitabil, un poet original. Mare lucru astazi, cand proprietatea acestui termen se estompeaza pe zi ce trece, poeti care scriu bine - caci sunt cultivati si informati - ivindu-se necontenit. Dar, vai, cata lipsa de personalitate in versurile unora dintre acestia, cat mimetism, cata razgaiala nefondata pe minima inspiratie necesara.

Ei bine, Horia Gane isi afirma si cu acest volum viziunea lui, caci starile tensionale se descarca intr-un fel anume. Secretul poeziei sta in detalii, in infinitezimalul clipei ce azvarle cuvantul pe hartie, conotativul scurt, nervos, zurliu este mai liric decat prelunga lamentatie ori previzibila oda. Prin lapidaritatea si incordarea imaginii, H.G. este un poet modern, ba chiar postmodern (ca sa folosesc un termen care-mi displace si care, de multe ori, nu vrea sa desemneze mai mult decat conditia eclectica a artistului de azi care a ars toate granitele si se construieste din fragmente luate de pretutindeni): "De-a valma/ cu copiii cocosati mananc/ dintr-o cratita. Vad// degetele-mbatranind chiar/ acum, deasupra cartofilor" (Imbatranesc). Fantasticul si realismul simtirii vin laolalta. Inspiratia nu e altceva decat observatie si colaj liber, novator. Copiii cocosati si degetele-mbatranind au in strafund ceva analogic pe care poetul, cu suprasimtul lui, l-a dibuit. Suprarealismul si expresionismul se vad depasite, caci misterul din aceste versuri se revendica mai curand de la vechea pictura flamanda, unde detaliul pedestru era surprins intr-o lumina ciudata, atemporala. Nu propriu-zis o metafizica, ci doar o miscare de smulgere din banal si-o neasteptata traiectorie ascendenta; o oglindire revelatoare: "Iar duminica se taie pl