Retorica politicii externe romanesti din ultimul an si jumatate a vizat în mod semnificativ o singura arie geografica: cea a Marii Negre. Atat Presedintia, aparent initiatoarea noii orientari, cat si Ministerul Afacerilor Externe, portavocea ei dezacordata în mai toate guvernarile noastre, au ales arealul pontic pentru o ofensiva diplomatica sustinuta (daca aceasta s-a petrecut sau nu e cel putin debatabil). Atitudinea celor doua centre de putere este explicabila: de peste doi ani agenda de politica externa asumata de elita politica damboviteana a fost realizata - Romania este membra a NATO si este sigura de intrarea ei în Uniunea Europeana. Masa gigantica de functionari, analisti si experti hraniti din fondurile publice are nevoie de o noua preocupare pentru a nu lancezi prea tare prin birourile din Modrogan si din Geniului, asa ca i se poate inventa o preocupare noua. Preocuparea este cu atat mai diversionista, cu cat rezultatele unei orientari a politicii externe în regiune sunt necuantificabile. In privinta orientarii spre institutiile vestice, succesul actiunilor diplomatiei era usor masurabil: am intrat sau am esuat în a intra în aceste organizatii. Marea Neagra e un teren mult mai facil pentru birocrati, pentru ca nimeni nu îi poate trage la raspundere, data fiind natura obiectivelor propuse: rezolvarea conflictelor înghetate si exportul de democratie. Sigur, se poate discuta mult pe tema alegerii strategiei pontice ca o diversiune sau nu creata de anumite cercuri birocratice pentru introducerea unor preocupari cat mai nebuloase pentru politica externa a Romaniei. Dar cel mai interesant ar fi sa discutam daca o asemenea politica ar avea vreun rost sau vreo semnificatie oarecare. Doua sunt motivele pentru care ma îndoiesc ca lucrurile stau astfel. Intai, jocul de putere subregional si-a recapatat în perioada de dupa Razboiul Rece dimensiunile sale precomuniste: