Fara publicitate, dupa unii, lumea ar fi anosta de tot, mohorata, de-a dreptul nefericita. Fara reclame, dupa altii, lumea si-ar regasi tihna, ar scapa de o dependenta insidioasa; sau, in cel mai nefericit dintre cazuri, ar fi mai putin stresata, fie numai si pentru faptul ca ar putea sa vada, fara intreruperi, un film de la inceput pana la sfarsit.
Personal, nu ma dau in vant dupa binefacerile publicitatii, dar nici nu sunt dispus sa clamez de dimineata pana seara raul iremediabil pe care-l poate provoca. Si totusi...
Saptamanile trecute am vazut doua panouri publicitare in plin centrul Capitalei. Culorile destul de vii se intindeau pe aproape toata suprafata lor de 3/4 metri fiecare, iar imaginea si prospetimea obosita te duceau insa cu gandul la urmele nesterse ale unei campanii mai vechi. Nu insist asupra imaginii aurii pe care o afisau ca sa nu cad in pacatul de a face eu insumi cine stie ce publicitate. Ceea ce mi-a atras atentia, de fapt, m-a izbit de-a dreptul, a fost textul legendei. El suna cam asa: "Arata ca o carte". Iar un asterix explicativ dadea masura gaselnitei publicitare: "Cu exceptia faptului ca foloseste la ceva!".
Carevasazica, ma aflam in preajma a ceva ce aducea cu o carte, dar nu trebuia sa ma nelinistesc sau sa ma simt pacalit. Asemanarea se pulveriza brusc, era o simpla parelnicie care sucomba pe altarul utilitatii. Nu aveam in fata o carte oarecare, una din puzderia de carti inutile care impanzeste si, eventual, doar tulbura mintile lumii. Ma aflam in fata unicei carti, a ultimei si singurei carti cu adevarat utile.
Stiu ca mesajul publicitar este redundant, uneori chiar agresiv, ca prima lui ratiune de a fi este pragmatismul. Pot, pana la un punct, sa-i recunosc acestui mesaj dreptul de a refuza sa fie sibilinic, aluziv. Pot sa-i inteleg agresivitatea si sa nu am pretentia de a face uz de cine stie ce rafinamente
