Joi seară, într-o atmosferă demnă de creaţia lui Caragiale, a luat sfârşit - temporar, cel puţin - bătălia pentru Controlul Camerei de Comerţ şi Industrie a României.

Istoria modernă a Camerei e scurtă şi complexă. N-a moştenit mare lucru de la instituţia omoloagă din timpul comunismului. S-a luptat din greu să-i strângă sub aceeaşi umbrelă şi pe moştenitorii întreprinderilor de stat, pe cei privatizaţi, şi pe noii oameni de afaceri. Atâta timp cât s-a aflat în fruntea instituţiei, fostul preşedinte George Cojocaru a reuşit să menţină o relativă unitate, bazată şi pe prosperitatea adăugată de unităţile Registrului Comerţului sau de Romexpo - e veritabilă fabrică de bani, în perioada de expansiune a campaniilor de promovare din diferite ramuri. Situaţia s-a schimbat, brutal, după ce Guvernul Năstase a „confiscat” Registrul şi l-a trecut la Ministerul Justiţiei. Odată cu asta au cam secat şi resursele Camerelor teritoriale, care s-au trezit că trebuie să stea cu mâna întinsă la centru.

O primă tentativă de puci a fost zădărnicită, în 2005, de George Cojocaru, care a demisionat brusc, retrăgându-se la Romexpo şi lăsându-i locul lui Victor Babiuc, primit cu relativă bunăvoinţă de toate părţile. Nu şi de Camera de la Iaşi, unde dl Vlasov face legea de câtva timp, producând scandaluri în serie. Stimulat de sprijinul colegului său liberal, premierul Tăriceanu, acesta a reuşit să pună pe ţeava Parlamentului o lege de care Camera n-avea nevoie şi care i-ar fi permis acestuia - lui Vlasov - să preia controlul. Tergiversată prin parlament legea a fost returnată la iniţiatori. Ca urmare, noile alegeri nu s-au putut face pe reţeta prefabricată a proiectului. S-a recurs la „luptă dreaptă”, cu regrupări de ambele părţi şi cu atacuri în serie, sub şi deasupra centurii. Nereuşind să capteze interesul majorităţii, după ce a încercat toate manevrele posibile, Vlasov a părăs