JURNAL DE CINEFIL Fac parte din persoanele carora le place mai mult filmul decat teatrul. Mi se pare ca la noi teatrul e o urlatoare continua, iar actorii realizeaza ca daca tot s-au suit pe o scena nu mai e cazul sa fie naturali, ci trebuie sa "joace". In plus, regizorii se gandesc mai degraba la propria eruditie ce trebuie pusa in valoare pe scena decat la captarea atentiei spectatorului.
Asta era pentru mine pana acum doua luni lumea teatrului romanesc. Mi s-a intamplat insa sa citesc o carte (O biografie, Andrei Serban, Ed. Polirom) si sa aflu ca un regizor roman de teatru, faimos peste hotare, nu foarte iubit de breasla aici, le cere actorilor lui sa joace pe scena folosindu-se de tehnicile care vin din lumea filmului. Un regizor de teatru care face testari cu publicul pentru piesa lui, echivalentul screening testelor cu care Hollywoodul ajusteaza dinamica unei pelicule ca sa tina captata atentia spectatorilor. Un regizor pentru care actorii de Oscar isi fac timp sa se intoarca sa joace pe scena, desi ar face mult mai multi bani daca si-ar folosi timpul pe un platou de filmare. Si citind cartea asta, m-am gandit ca teatrul semnatarului, Andrei Serban, s-ar putea sa fie mai aproape de ceea ce imi imaginez eu ca este experienta intr-o sala in care actorii ti se uita in ochi si isi spun replicile ca si cum ar vorbi cu tine.
Intre timp am vazut repetitiile piesei pe care Andrei Serban a montat-o la Sibiu, Pescarusul, cu Maia Morgenstern, Marian Ralea, Tudor Istodor si Andreea Bibiri in rolurile principale. Mai intai m-au socat exercitiile care pregateau actorii pentru o zi de lucru, pentru ca nimic din ceea ce se intampla nu e in practica vreunui regizor autohton. Miscari sincronizate ale mainilor, picioarelor si capului care la prima vedere pareau o coregrafie a trupului, dar era una a mintii, pentru ca actorii aveau nevoie de o concentrare ingrozitor d
