Mai multi copii cu dizabilitati ii cer lui Dumnezeu tot ceea ce societa-tea si medicii nu le pot da. Scurt, curat, intr-o scrisoare catre Cel de Sus. Gestul micutilor reflecta saracia, mizeria si como-ditatea angajatilor din institutiile statului. "Cand ma fac mare, sa nu imi mai tarasc picioruâ drept. Sa nu mai am scuipat la gurita." "Ingeruâ, te rog eu, ajuta-ma sa pot vorbi frumos! Am fost cuminte si ieri." "Doamne, sa ma duci la o casa frumoasa. Si inca ceva... O bicicleta se poate?."
Rugaciuni expediate prin postasii cerului. Cerul, plin de visele unor copii. Copii cu afectiuni neuro-motorii... Neliniste ce transforma tristetea in apa sarata si picura din ochi. Si punct.
INAINTE. Lumea, imbolnavita de bubatul rautatii. Copiii simt. Incercam sa o scarpinam, aruncand o pudra la fel de jegoasa pe ea. Copiii plang. Ne raspunde cu o scarba senzuala, care paralizeaza simturile mucegaite. Ne uitam la viata. Copiii citesc. Ii simtim acidul spurcat de cuvinte distruse ca lemnul putrezit. O viata de inchiriat cu transpiratia deranjanta a celor care trudesc in a crede, o viata care aduna minuturi sadice si rascoleste trecuturi cu miros de plastic incins. Copiii privesc. Spectatori, dam spaga in corida in care taurii ucid. Praf in vant. Particule innecacioase ajunse nimicuri. Gust searbad de aer intoxicat cu adieri corcite. Copii pe caldaramuri bombardate de pasi mizerabili. Nascuti din dragoste, facuti pentru a sfarsi ridati. In vitrine, carti colorate mecanic, nuante de curcubeu fortat. Un an, un timp, un anotimp. Da, nu, pot, arunc, visez, privesc, plang, rad, strang, cert, rog... povestesc. Un salt in fata. Aici, Dumnezeu are o casa. Un templu pana in copertina de nori, unde o lume isi lasa vise ...
DUPA. La lumina zilei apar ca niste monstri mai mici. Sunt mai strambi decat altii. Zambesc mai cas, tipa mai tare, par mai grabiti. Dar tot copii
