Traiesc din ajutorul social. Trei copii, o femeie slaba de inger si un tata tebecist. Singura avere - niste amintiri si o lumânare care asteapta sa fie aprinsa... „Nu am aer... Ah... Doamne, ce ma fac? Mariana, da la fete sa manânce, ca io nu pot sa-nghit nimic“. Trântit pe canapeaua stâlciata, Nicu Iulica abia sufla. O mâna de piele zbârcita peste oasele schiloade, atât a mai ramas din el de câns l-a rapus boala - TBC. „Acum trei ani jumate m-am imbolnavit. Rau, rau... Dupa internarea de la spital, o perioada am fost bine. De doua luni insa nu mai pot... Ma lasa toate, simt cum ma duc“, ofteaza barbatul, atintind cu ochii infundati in orbite podeaua neagra de pamânt. Are numai 37 de ani si e pe moarte. O stiu si el, si nevasta-sa, Mariana. Dar n-au ce face: din banii de la ajutorul social nu le ajunge sa cumpere si medicamente sau sa mearga la vreun tratament. Abia au cu ce sa-si tina copiii - trei le-a dat Dumnezeu. Sa-i creasca, sa-i dea la scoala, sa-i faca oameni, asa cum se cade sa faca orice parinte. Dar dintr-un tebecist si o femeie cam naroada la cap ce sa iasa?! Tot in grija Lui vor ramâne - e marea spaima a lui Nicu, privindu-si neputincios copiii. Copii care au uitat sa râda Valentina abia a facut sapte ani. Sora-sa, Georgiana, are unul mai putin. Iar Alexandru a venit pe lume de numai trei luni, ca un ultim omagiu adus de Nicu pentru aceasta lume... „Are sapte kilograme! Mai are un pic si ma ajunge“, reuseste barbatul sa schiteze o parere de zâmbet. „E micut, dragul de el. Da' mai bine asa, ca nu stie de nimic. Are timp sa le invete...“, sopteste tatal obosit, mângâind cu privirea pruncul. Nici macar nu are putere sa-l tina in brate, se gândeste Nicu, cu sfârseala. Bine ca s-au marit fetele. E adevarat, tot copii sunt inca, dar boala si nevoile le-au transformat in ultimii trei ani. Maruntele, purtând inca in obraji gingasia vârstei, fetitele s-au maturi