Ce traseu ciudat: pe masura ce noi, anticomunistii din tara, ne-am deradicalizat progresiv, mai mult sau mai putin constient sau determinat, fie brutal, fie subtil, din 1990 incoace, Monica Lovinescu - dimpotriva - s-a radicalizat an de an, locuind in prezent o nobila, dar tragica insula a sperantelor inselate.
Cele sase tomuri ale Jurnalului, publicate la Humanitas incepand din 2000, si care cuprind viata autoarei din 1981 pana in zilele noastre (recent a aparut volumul care acopera intervalul 1998-2000), exact asta inregistreaza pas cu pas de-a lungul anilor: epuizarea solutiilor politice, falimentul atitudinilor culturale, alienarea alternativelor, sleirea iluziilor, demisii morale in randul scriitorimii (la modul flagrant, grotesc, mercantil, inexplicabil), caderea generala a tonusului justitiar, restrangerea cercului de prieteni si aliati pana in pragul sufocarii. Entuziasmelor depline, vitalismului principial, activismului luptator, reveriilor etice fara fisura si generozitatilor necontrolate le iau locul treptat dezamagirile in lant, verdictele crude, sentintele amare, umorile incriminatorii, concluziile sceptice, tonul casant. Pe scurt, nu am fost demni de libertate, nu am stiut ce vrem de la noi, de la istorie, de la lume si de la Romania, nu ne-am asumat trecutele vinovatii si actualele complicitati, ne-am lasat coplesiti de ludicul epicureu levantin, de resemnare si iresponsabilitate, de lehamite si balci disolutiv. Asta in vreme ce Occidentul - refuzand nu doar procesul comunismului si decomunizarea, dar si echivalarea si compararea comunismului cu nazismul si fascismul - tinde sa faca din Europa un continent socialist, in numele unei corectitudini politice de extractie mensevica.
TONALITATI SUMBRE. De aici deci tonul tot mai trist, de nu chiar sumbru adeseori al Jurnalului. De-o parte, in volumul de fata, lupta cu "stilul pamfletar si primar"
