Am fost la "Nu stiu" la birou. M-a primit putin confuz. Pentru mine era clar ca nu stia nici macar de propria lui existenta. Nu stia de nimic. Cand s-a asezat pe scaun, nu stia nici macar ca s-a asezat pe scaun. M-a privit cu o privire ca un semn de intrebare.
Jurnalul National: Dumneavoastra stiti ca stiti sau stiti ca nu stiti, nu de alta, dar ca sa stim si noi. Nu s.: Nu prea stiu ce sa va raspund la aceasta intrebare. Deci cum ati spus? Ati spus daca stiu sau daca nu stiu sau daca nu stiu ca stiu ceea ce oricum nu stiu, daca intelegeti bine ce vreau sa spun.
Aaaa... este o intrebare la care va trebui sa ma mai gandesc ca sa va raspund. Eu nu cred totusi ca stiu. Ah, cred ca se ia chestia asta. Nu stiu daca se ia, dar oricine se intalneste cu mine nu stiu daca mai stie ceva dupa aceea. Deci nu garantez. Da. De fapt, stiu! E contagios!
Cine stie ca stie, stie ca stie sau e doar un tip fara neclaritati? Din experienta mea personala, cine stie ca stie e clar ca stie ca stie si, da, e un tip fara neclaritati. Adica pur si simplu nu e confuz.
Deci daca stii ca stii nu doar ca stii, dar nici macar nu-ti mai pui intrebari. Clar asa e. Ba nu, nu-i asa. De fapt, sunt confuz. Sau poate nu...
Cum stiti ca stiti? Nu stiu foarte bine, dar cred ca stiu ca nu stiu in momentul in care chiar nu stiu. Deci stiu ca nu stiu nimic, cum spunea poetul din Socrate... daca e sa admitem ca in Socrate zacea, neexploatat, un poet.
Pai, apropo, la ce l-au mai omorat pe Socrate daca tot nu stia nimic? Daâ chiar asa?!? Nu stiu ce sa raspund la aceasta intrebare. Cert este ca nimic din ceea ce pare clar nu e clar sau cel putin putem sa admitem ca stim ca nimic din ceea ce ni se pare de domeniul evidentei nu e chiar asa. Incertitudinea este cea mai mare evidenta. Parerea mea, care nu stiu nimic si nici macar nu stiu ca nu stiu nimic.
