1. Intreaga aventura a eroului meu din romanul „Viata pe un peron“ a fost generata de un tipat. De tipatul unei femei pe care nimeni nu vrusese sa-l auda. Un tipat animalic, plin de disperare si de neputinta, care s-a frânt când vocea n-a mai ajutat-o pe femeie. Si când s-a lamurit ca nimeni nu intorsese privirile spre ea. Toti isi vedeau de treburile lor mai departe, ca si cum nimic nu se intâmplase. Urmarit de amintirea acestei scene, eroul meu a intrat intr-o obsesie: i se parea ca toti in jurul lui aveau masti invizibile, de sticla, din care cauza nu auzeau strigatele de ajutor ale altora. Doar el umbla cu chipul sau, adevarat si vulnerabil. Si incepuse sa creada ca mastile erau normale, ca, pâna la urma, va deveni suspect cu chipul sau adevarat. Vroiam sa sugerez ca intr-o lume bazata pe frica si pe autoaparare, cum era lumea româneasca dinainte de '89 (romanul a aparut in 1981), egoismul si lipsa de compasiune erau impuse de realitate, de o realitate in care trebuia sa fii atent ce spui, cui spui si ce spui, ca sa nu te pui in pericol; de o realitate care facea din indiferenta si din duplicitate o regula a „supravietuirii“. 2. „Ce este post-comunismul?“, ma intrebam intr-un editorial publicat in „România Libera“ cu doisprezece ani in urma. Si ajungeam la concluzia ca, in vreme ce comunismul fusese un timp al mastilor, post-comunismul se dovedea a fi un timp al caderii mastilor. Mitocanii nu mai erau obligati sa se conformeze ipocriziilor obligatorii. In libertate, puteau fi mitocani pe fata, fara nici un complex. „Descurcaretii“ s-au „descurcat“ mai repede si mai eficient; veleitarii nu si-au mai ascuns veleitatile; derbedeii s-au descotorosit de griji, amatorii de chilipiruri si-au frecat mâinile, iar grafomanii s-au apucat sa-si scrie memoriile. Probabil, niciodata, ziceam eu, caracterele n-au fost intr-o stare mai naturala. Demagogii si-au bombat piepturile.