După inundaţii, tornade şi caniculă, ultima nenorocire care loveşte România este „dosariada” - deconspirarea în masă a informatorilor fostei Securităţi. La aproape zece ani de la demararea demersurilor pentru constituirea unei instanţe nu doar morale, care să împiedice accesul la funcţii alese a celor care în trecut, prin acţiunile lor, aduseseră atingere vieţii persoanelor pe care le-au turnat.

Naşterea CNSAS a fost lungă şi anevoioasă. Cel care s-a instalat sub fanionul luptei cu foştii securişti, Ticu Dumitrescu, a întâmpinat, în elaborarea legii care i-a purtat numele, serioase piedici.

Paradoxal, în special din partea colegilor din alianţa cederistă, pe ale cărei liste ajunsese el însuşi în Parlament. Explicaţia acestei opoziţii avea să se vadă limpede în 2000, chiar de la prima rundă de verificări făcute de nou-născutul colegiu, când pe lista informatorilor au apărut nume sonore din generaţia vârstnică a partidelor istorice.

Şocul a fost major şi el a fost de natură să pună o oarecare surdină cercetărilor care au intrat într-o fază teoretică, substituind producţia efectivă de turnători cu luptele interne declanşate de tabăra radicală Dinescu-Pleşu-Patapievici împotriva preşedintelui Onişoru. Multă vreme activitatea Colegiului a stagnat datorită neînţelegerilor referitoare la procesul de transfer al dosarelor de la SRI şi la regimul secret care urma să fie menţinut asupra anumitor categorii de documente. La adăpostul acestui statu-quo, oamenii politici şi-au văzut liniştiţi de treabă, încrezători că nimic esenţial nu se va întîmpla în acest domeniu şi că rezultatele bazate pe arhivele existente vor rămâne definitive. Iată însă că schimbarea de putere a adus un alt suflu, mai radical, cercetarea trecutului devenind un atu major în bătălia politică declanşată pe fondul relativului echilibru de putere instaurat de alegerile din 2004. Intervenţia