După Cisnădie şi Cisnădioara, ne-am îndreptat spre Gura Rîului, locul unde se afla pensiunea la care urma să fim cazaţi. Gura Rîului este un sat lung, interminabil. Noi căutam numărul 1033. Strada principală, neasfaltată nu iubea prea mult străinii: nu numai că le transmitea mesajul că nu are chef să se termine vreodată, ci le şi oferea mici surprize enervante. De pildă, pe o parte, numerele creşteau, iar pe alta, scădeau, dar erau foarte apropiate între ele: aşa că, pe ce parte se afla faimosul 1033 rămînea o loterie. Ajunşi în cele din urmă la pensiunea dnei Kober (căci aşa se numea proprietăreasa), am aflat că se putea ajunge mult mai repede, pe un alt drum.

Dna Kober avea o casă impresionantă, cu trei etaje, vopsită în galben, conform noului stil optimist. De fapt, doamna locuieşte în Timişoara, unde este economistă: aici, pe locul casei părinteşti, s-a gîndit să ridice o pensiune. Pensiunea este ocupaţia ei de week-end. Vine cînd are clienţi, şi atunci vin şi bucătăreasa, şi menajera. Aşa am realizat că nu e cazul să avem prejudecăţi cu cel de-al doilea job: poţi să fii controlor de tren şi consilier la Primărie, economist şi proprietar part-time de pensiune... Capitalismul sălbatic îşi are legile lui. Altfel, pensiunea din Gura Rîului este foarte curată şi dotată cu toate facilităţile. Dna Kober era singură şi, de aceea, agitată. Se bucura să ne primească, dar în acelaşi timp părea uşor agasată de venirea noastră. Era bucuroasă de clienţi, dar parcă ţinea să precizeze, cumva implicit, că ea nu e servitoarea noastră, ci egala noastră, care ne-a aşteptat să venim, pînă la acea oră tîrzie. Această presupusă judecată nu a afectat cu nimic calitatea serviciilor: camerele erau foarte curate şi mîncarea foarte multă şi bună. Nici preţurile nu ne-au deşălat, dimpotrivă, a lăsat substanţial din ele, după ce ne-am cunoscut, ba chiar puteam să-i dăm banii mai t