Marii rechini, marii sforari, marile eminente cenusii ale tranzitiei vor supravietui fara probleme, in bine consolidatele lor habitaturi
Romania postcomunista continua sa-si (re)defineasca identitatea. Apele ei umane si politice s-au tulburat din nou. Deconspirarea dosarelor Securitatii a ajuns, dupa toate indiciile, in ultima ei faza. intirzierea cu care s-a atins, in sfirsit, acest punct pare sa-i euforizeze pe unii si sa-i nelinisteasca pe altii. Unele adevaruri personale ascunse incep sa iasa la iveala. Persoanele in cauza dau explicatii publice, incearca sa-si motiveze slabiciunile, dar credibilitatea lor e incerta. Ideea ca omul e o fiinta sociala „supt vremi“, obligata la compromisuri, pactizari cu diavolul si duplicitati in serie, nu tine – nici in fata jurnalistilor si a comentatorilor de profesie, nici in fata oamenilor obisnuiti. Opinia publica nu pare deloc dispusa sa accepte justificari care pun sub semnul indoielii demnitatea si responsabilitatea individului, in orice lume ar trai el. Si bine face ca reactioneaza asa.
Oricit de evidente ar fi semnele contrare, cel putin pe acest plan, al „adevarurilor de dosar“, romanii nu au ajuns inca la indiferenta si nepasare. Ciudat ramine doar faptul ca celelalte adevaruri ale vietii noastre individuale si comunitare par sa-i intereseze mai putin. Care sa fie explicatia?
Am putea spune ca neasezarea sociala si politica a Romaniei de azi este efectul unui trecut care se razbuna. Dar aceasta razbunare necesara nu se produce oare cu prea mare intirziere?
Nu, vor raspunde cei cuprinsi de euforia dezvaluirii trecutului pina in pinzele negre ale documentelor tinute pina de curind la naftalina. Da, vor spune aceia pe care aceasta „dosariada“ fara precedent i-a facut dintr-o data mai gravi si mai filozofi decit ar trebui. Nu e exclus ca acesti actori sa aiba ei insisi probleme cu pr