Carol Sebastian si Dan Voiculescu: un ziarist si un presedinte de partid. In principiu, doi oameni foarte diferiti. Ceea ce i-a apropiat recent a fost, dupa ceea ce stim pâna acum, un dosar din care reiesea colaborarea lor cu Securitatea fostului regim. Si-i mai apropie ceva. Indiferent de vederile lor, deseori la antipozi, de-a lungul ultimilor ani, indiferent de faptul ca nici unul n-a adus deservicii democratiei românesti - ba dimpotriva -, ambii au evitat sa vorbeasca vreodata despre acest episod al trecutului lor. Fiecare, de la locul sau, a sperat ca ceea ce nu amintesti nu exista. Iata asadar ca a trebuit sa apara aceste nume - de fapt, cazuri (si sunt mai multe) - pentru a intelege ca exista, acolo, in spatele nostru, ceva care ne urmareste; un cosmar de care, cu cât fugim mai repede, cu atât revine peste noi. In decembrie 1989, când au murit sotii Ceausescu, noi, printr-un fel de complicitate comuna, i-am investit cu rolul de tapi ispasitori. Acel batrânel zaharisit si certareata lui sotie au parut a lua, pe umerii lor descarnati, pacatele unui intreg sistem si ale unei intregi natiuni. Cel putin ne-am iluzionat ca asa va fi. Dar n-a fost. România de azi, fata de România din 1989, are in plus o generatie cu pretentii ceva mai mari. Studentii din Piata Universitatii, din 1990, doreau sa vada carnetul de partid al lui Ion Iliescu si faceau bancuri pe seama votantelor lui Petre Roman. Studentii de azi nu mai ocupa piete, dar cer sa vada dosarele CNSAS ale rectorilor lor, in timp ce sindicalistii din Invatamânt se intreaba despre trecutul functionarilor din minister. Traim, de fapt, o isterie. Goana actuala dupa surprize in dosare si dupa detalii de biografie nu e decât reculul firesc al tacerii ipocrite in care ne-am complacut atunci, dupa 1990. Ne-am iluzionat vorbind despre culpe colective („mostenirea vechiului regim“, „s-au facut si greseli“ etc.), iar acum