Sta satul românesc intre dealuri molcome, invaluit de o lumina mieroasa ca dinauntrul unui bob mare de strugure alb. Linistea tiuie in urechi, punctata uneori de zgomotele pasaretului sau ale unui câine plictisit. Pace... calm...blândete. Deodata un strigat sparge ulitele: „Nie vacaaaa, fi-ti-ar capu' tau al dracu sa-ti fie, nieee proasta naibii“. Apoi din nou o liniste de inceput de lume cade peste satul fara drum asfaltat, invaluit in lumina. Pentru noi, cei crescuti la oras, prima imagine a satului românesc a fost aceea din manuale. Mai tineti minte? Satul acela românesc dintre dealuri, plin de case mândre locuite de oameni cuviinciosi si gospodari. Satul idilic, pe un picior de plai, pe o gura de rai. Hiperbolizarea scolara se dezumfla insa vârtos la o simpla incursiune pe teren. Intr-adevar, pentru simtul nostru estetic de orasean vietuind printre betoane, de cele mai multe ori doua dealuri inverzite substituie cu succes gura de rai cu pricina. Când vine insa vorba de satul in sine, cazi (cum se zice la gura târgului) in butoiul cu melancolie. Saracia este cuvântul de ordine si saracia lucie se hlizeste la fiecare trei case. Praf mult, oameni prapaditi si, ca si cum nu ar fi indeajuns, buruienile verbale stau neplivite in gura fiecarui nene Marin. Injuratura e adusa in satele oltene la rangul de arta. Nu oina - nepracticata de nimeni - este sportul nostru national... ci injuratura; injuratura rococo, plina de arabescuri si fantezie. Ca omul de la sat vorbeste mai buruienos, e de la sine inteles si plin de normalitate: desigur ca injura stapânirea, toti o facem; desigur ca-si injura nevasta, are limba ascutita; desigur ca injura pe toata lumea, asa, preventiv, ca sa nu ramâna pe nestiute dator. Dar un lucru nu inteleg eu. De ce isi injura nea Marin vitele? Pe ele le injura cel mai abitir, de mama, de tata si de toate componentele lor anatomice. De parca mama-vaca