Toamna anului 2003. Citiva muncitori intorsi din Germania povestesc obiditi unui coleg de-al meu despre ceea ce li se intimplase. Nu plecasera prin Oficiul de Munca, ci prin firma ministrului Sirbu, o tineau ei. Din vorba in vorba, scapa si numele: Donald’s din Budesti. Cind le spune colegul ca-i ziarist, dispar.
La acea data, informatia nu se confirma pe de-a-ntregul: ministrul Marian Sirbu nu apare la Registrul Comertului, doar fratele sau. Orice incercare de a afla mai mult pare in van: nimeni nu accepta sa vorbeasca.
Contactam citeva institutii specializate din Germania, sperind sa obtinem lista firmelor romanesti cu contingente de contracte si muncitori aferenti.
Landesarbeitsgericht-urile ne refuza ferm, recomandindu-ne sa ne adresam la Bucuresti.
Salt in gura lupului. Ancheta, gindita initial pentru saptaminalul Capital, se blocheaza din lipsa de surse.
Trece jumatate de an; intre timp, povestim cu echipa de la Cutia neagra de fundatura si incercam sa gasim solutii tehnice: cadem de acord sa riscam o vizita under-cover la Donald’s-ul budestean, dindu-ne interesati de un job la abatoarele din Germania, specializarea firmei.
Imprumutam haine adecvate, aruncam o camera in rucsac si-l instruim pe Leu, soferul nostru, ca e de baza: sa demareze in tromba, la o adica. Intre timp, norocul da peste noi si din Germania, de unde, pe filiera sindicate, ne contacteaza un ziarist deloc strain de problema muncitorilor romani. Facem schimb de informatii si ne aventuram in
orasul Budesti de Calarasi.
E chiar urbea de bastina a ministrului, in care ne invirtim deja de o jumatate de ora, fara rost: firma pare fara urma, doar case si citeva blocuri orasenesti, de Budesti. Oprim si-i intrebam pe geamu’ masinii pe doi-trei pustani de cartier, bretonati, dac-au auzit de Donald’s, le dam adresa. @N