Ca reacţie la articolul meu despre războiul din Liban ("Contratimp", din nr. 129 al Dilemei vechi), un cititor al revistei mi-a trimis un text plin de indignare. Mă acuza că trec cu indiferenţă pe lîngă morţile şi suferinţele pricinuite de atacurile israeliene în rîndul civililor libanezi, că nu denunţ intervenţia militară a Israelului în Liban ca pe o monstruozitate. "Nu-mi pot opri un sentiment de ruşine citind articolul Ťcreştinei» Anca Manolescu, aşa cum nu-mi pot opri revolta cu care asist la incuviinţarea tacită, acoperită cu sofisme, pe care Occidentul o acordă distrugerii sistematice a unui stat mai slab de către unul mai puternic", scrie dl M. Stanciu din Bucureşti.

Domnule M. Stanciu, nu cred că din articolul meu era absentă compasiunea faţă de civilii libanezi aflaţi sub nenorocirile războiului (dar ea era însoţită de acelaşi sentiment faţă de civilii israelieni ucişi ori ameninţaţi de rachetele Hezbollah). Sînt dezolată, exasperată de mulţimea victimelor civile şi a distrugerilor pe care atacurile israeliene le provoacă în Liban, culminînd cu bombardamentul de la Cana. Dar asta nu din pricină că sînt creştină (cu sau fără ghilimele), ci pentru că sînt om. Cred că, pe deasupra, acest mod de luptă brut, de bombardare masivă, întins distrugătoare, deserveşte mai mult decît serveşte scopurile intervenţiei. În loc să obţină o brumă de consens local pentru dezarmarea Hezbollah-ului şi securizarea Israelului, el stîrneşte adversitatea populaţiei din regiune şi reîncarcă, în ochii multora, Hezbollah-ul cu o nemeritată, falsă legitimitate.

Dar nu cred că responsabilitatea pentru acest conflict revine numai Israelului. Hezbollah are, cu vîrf şi îndesat, responsabilitate pentru acest conflict. Statul libanez îşi are şi el partea lui de responsabilitate. Înainte de război, Hezbollah juca, revoltător, cinic şi provocator, pe două fronturi. Lua parte