Toamna anului 2003. Cîţiva muncitori întorşi din Germania povestesc obidiţi unui coleg de-al meu despre ceea ce li se întîmplase. Nu plecaseră prin Oficiul de Muncă, ci prin firma ministrului Sîrbu, o ţineau ei. Din vorbă în vorbă, scapă şi numele: Donaldâs din Budeşti. Cînd le spune colegul că-i ziarist, dispar. La acea dată, informaţia nu se confirmă pe de-a-ntregul: ministrul Marian Sîrbu nu apare la Registrul Comerţului, doar fratele său. Orice încercare de a afla mai mult pare în van: nimeni nu acceptă să vorbească.
Contactăm cîteva instituţii specializate din Germania, sperînd să obţinem lista firmelor româneşti cu contingente de contracte şi muncitori aferenţi. Landesarbeitsgericht-urile ne refuză ferm, recomandîndu-ne să ne adresăm la Bucureşti. Salt în gura lupului. Ancheta, gîndită iniţial pentru săptămînalul Capital, se blochează din lipsă de surse.
Trece jumătate de an; între timp, povestim cu echipa de la Cutia neagră de fundătură şi încercăm să găsim soluţii tehnice: cădem de acord să riscăm o vizită under-cover la Donaldâs-ul budeştean, dîndu-ne interesaţi de un job la abatoarele din Germania, specializarea firmei. Împrumutăm haine adecvate, aruncăm o cameră în rucsac şi-l instruim pe Leu, şoferul nostru, că e de bază: să demareze în trombă, la o adică. Între timp, norocul dă peste noi şi din Germania, de unde, pe filiera sindicate, ne contactează un ziarist deloc străin de problema muncitorilor români. Facem schimb de informaţii şi ne aventurăm în oraşul Budeşti de Călăraşi.
E chiar urbea de baştină a ministrului, în care ne învîrtim deja de o jumătate de oră, fără rost: firma pare fără urmă, doar case şi cîteva blocuri orăşeneşti, de Budeşti. Oprim şi-i întrebăm pe geamuâ maşinii pe doi-trei puştani de cartier, bretonaţi, dac-au auzit de Donaldâs, le dăm adresa. Ne aruncă două ocheade, apoi, fără să răspundă, se întorc
