Deşi a împlinit o vârstă de lectură de optsprezece ani, studiul lui Mihai Zamfir Cealaltă faţă a prozei (ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006) se dovedeşte a fi şi azi o scriere pe cât de antrenantă şi rafinată, pe atât de actuală, într-un peisaj cultural în care disputele pe tema canonului literar nu încetează să inflameze discursurile intelectualilor. Conceput, după cum mărturiseşte autorul în prefaţa la ediţia a doua, ca o monografie a prozei literare româneşti din secolul al XX-lea, volumul îşi propune să ignore proza canonizată în mod artificial şi să modifice astfel percepţia contemporană asupra unor autori sau scrieri, prin reinterpretări ale unor scrieri neglijate, menite să ofere cititorilor o altă grilă de lectură, şi, poate lucrul cel mai important, să stimuleze re-lectura prin detaşare faţă de clasicele scenarii critice. Fără a încerca în mod direct să răstoarne ierarhiile şi să dea verdicte, Mihai Zamfir se sustrage astfel unor supraevaluări riscante (des întâlnite în critica actuală), printr-o raportare detaşată la operele sau scriitorii abordaţi, demersul hermeneutic primând în faţa reevaluării, lăsate mai mult pe seama cititorului.

Tentativele de restituire vizează părţi neglijate din opera unor scriitori cunoscuţi - Rebreanu, Marin Preda, Matei Călinescu, E. Lovinescu - dar şi opere ale unor autori marginalizaţi, lipsiţi de şansă, precum C. Stere, G. Topârceanu sau interbelicii M. Blecher, V. Bonciu, C. Fîntîneru, coerenţa întregului demers fiind asigurată de urmărirea unui cifru ascuns, detectabil prin reducerea operei la un nucleu central, operaţie menită să demonstreze existenţa unui pattern, a unei continuităţi în transformare, fără ca textele respective să devină suspecte de epigonism. Memoria culturii este resuscitată prin stabilirea unor afilieri, nu numai la nivelul textual ce ar viza multiplicarea unui prototip, ci şi la nivel