- o istorie în mişcare -
Am ajuns anul acesta la Avignon seara. Apusul înroşise cerul, iar semnele furtunii aduceau o oarecare tensiune odată cu norii care populau, ameninţător, înaltul.
Noaptea coboară uşor-uşor, lumea se pregăteşte de teatru, uşor-uşor, actori, spectatori, amatori sau profesionişti cuceresc şi sînt cuceriţi, îşi amestecă vieţile, umorile, obsesiile, şoaptele sau strigătele. Sînt multe nopţi de vară şi multe vise care cutreieră somnul şi nesomnul celor pentru care teatrul înseamnă ceva pe lumea asta. Încă. Emoţia regăsirii acestui loc este aceeaşi, indiferent de momentul zilei sau al nopţii în care mă strecor în poveste. Întotdeauna stau puţin, aproape ruseşte, în linişte, înainte să intru în cetate. Trag aer în piept înainte să intru pe un tărîm ciudat, seducător, ameţitor, într-un spaţiu dominat de mii şi mii de ochi, de mii şi mii de paşi care se îndreaptă spre teatru, care au venit pentru teatru, care văd orice formă de spectacol. Zile şi nopţi în şir. Stau pe valize şi privesc în jur. Cerul, piatra Palatului papilor, piatra podului Saint-Benezet, ruine şi splendori, aceleaşi culori, Rhonul, iarba şi o întreagă vegetaţie ce pare uscată, aproape ucisă de soare, aerul inconfundabil din Provence, mirosuri şi sunete care mă ţin trează. Este un ritual de care am nevoie. Indiferent dacă este vară şi, implicit, este festival sau dacă este toamnă şi ritmurile devin solemne, mai degrabă diurne. Aici, poate mai acut ca niciunde, din punctul meu de vedere, poveştile se suprapun, se intersectează, se concurează, tot aşa cum ficţiunea şi istoria concurează realitatea. Aici, în iulie, timp de aproape o lună, fascinaţia teatrului este absolută. Nu există nici o concurenţă. Şi asta de şaizeci de ediţii... Dincolo de bani, mulţi, aiuritor de mulţi din perspectiva mea, dincolo de p