Nu mai este demult o noutate că istoria literaturii române (ca să mă rezum la un spaţiu oarecum mai familiar) poate fi văzută şi ca o galerie de proiecte neduse până la capăt. Nu din vina iniţiatorilor, entuziaşti şi robiţi himerelor gândului înalt, ci indolenţei cu care societatea nu acceptă finalizarea unei construcţii intelectuale. Mioritici, dar şi de-ai lui Manole, veghem pe ruine de proiecte şi ne minunăm că nu putem recupera... tezaure înstrăinate.

Scriu astfel de rânduri, fără o ţintă anume, după ce am scormonit fişierul Bibliotecii, curios să văd ce a adunat, în bibliografia sa, la cei 60 de ani împliniţi în acest Gustar, criticul Ioan Adam (n. 16 august 1946). Cărţi multe de critică, de publicistică, ediţii îngrijite, antologii, reeditări, prefeţe ş.a. Adaug şi nenumărate studii şi articole risipite prin felurite publicaţii sau pe apa nevăzută a radioului timp de aproape trei decenii. Nu se putea însă să nu se fi poticnit şi el de vitregia indolenţelor de tot felul. Ediţia de Opere a lui Duiliu Zamfirescu, pe care a preluat-o de la tomul 5 (publicistică,1881-1908), continuând-o, împreună cu doamna vieţii sale, Georgeta Adam, cu cele două părţi ale tomului 6 (publicistică şi memorialistică, 1909-1921) se finalizează anevoios. Au mai apărut două volume de corespondenţă, editate de Al. Săndulescu şi apoi... Deşi are şi celelalte volume pregătite, din lipsa banilor (numai din cauza lor?) ediţia zace şi ea în comoara proiectelor neterminate...

Ioan Adam însă şi-a văzut, tenace, de vocaţia sa culturală. Se poate vorbi, în publicistica sa, mai ales, de o accentuată dimensiune recuperatorie a ceea ce a însemnat valoare culturală şi naţională. Nu s-a mărginit doar la spaţiul strict al istoriei şi criticii literare, ci a păşit şi pe alte tărâmuri, cu notabile succese.

Într-o vreme când parlamentarismul românesc de după 1989 î