Suntem in Franta anului 1662. Regatul se afla sub conducerea lui Ludovic al XIV-lea. Artele si comertul sunt in expansiune. Cu doar un necaz in ceea ce priveste transporturile: Franta e scaldata si de Atlantic, si de Mediterana, dar nu prea profita de asta, pentru ca pe apa nu are nici o comunicatie directa intre ele, iar pe uscat e greu si scump. Exista fluviul Garrone, care coboara din nord pana adanc in sud, dar lipsesc cateva zeci de kilometri pana la insorita mare. In Languedoc insa traieste un om. Pierre-Paul Ricquet are 53 de ani (peste speranta de viata a timpului), a fost perceptor, s-a pensionat si e plin de bani. Ce face un om cand e plin de bani si a terminat cu obligatiile de serviciu? Sta cu burta la soare. Raspuns gresit! Se agita sa construiasca un canal fara precedent, asta face. Scop in care ii scrie ministrului de finante, Jean-Baptiste Colbert, la Versailles, sa-i ceara sprijin material. Demnitarul ii raspunde ca, da, se face, regele e incantat! Ar mai fi insa o mica problema: in zona Languedoc nu trece nici un rau care sa alimenteze canalul, mai exact diferentele de nivel necesare ecluzelor.
Se rezolva: e un rau prin muntii din zare. Asa ca, mai intai, Ricquet gaseste un arhitect suficient de nebun sa construiasca un canal ca sa alimenteze un canal. Si, daca tot se apucara de treaba, un baraj lung de 700 m, inalt de 30 m, lat de 120 m (sic!) la baza si un lac de acumulare pentru sapte mii de tone de apa, ca, daca-i seceta, seaca raul. Dupa care incepe treaba principala. La un moment dat, avand de depasit un deal, Ricquet propune sa treaca prin el! Un tunel pentru un canal, sapat prin explozii cu pulbere neagra - nu se mai facuse niciodata. De la Versailles, Colbert transmite: stai, ca nu-i bine, trimit o echipa de specialisti sa vada ce si cum. De teama ca respectivii vor opri cu totul proiectul, Ricquet isi pune oamenii sa gaureasca de
