Poetul este cel lasat in umbra, ori cel care se abstrage de bunavoie (efectul fiind aproape acelasi). Singuratatea este un adevar universal, neconditionat de sex, de granite statale, de limba natala etc. Iata doua asertiuni sub incidenta carora ar putea fi pus mobilul poeziei actuale a Letitiei Ilea*.
Asta intrucat in vesnic raspar cu "onorabilitatea" unei societati de tranzitie - cu nimic mai presus decat cea comunista, din al carei buric fariseic se trage neindoios - , cat si cu filistinismul uman in genere, tipul ei de sensibilitate nu suporta nici una dintre constrangerile, mai directe ori mai voalate, la care, prin simpla ei existenta in situ, a fost din oficiu abonata. O poezie a silei de contingent, a revoltei, la care se adauga avatarurile varstei mature vazute ca o scufundare in rutina si inautentic ("cine a avut pana acum treizeci si ceva de aniversari/ cine strange la piept cu drag geamandura"); o poezie care are radacini nu numai in Mariana Marin ori Virgil Mazilescu, ci, prin prozaism si ironie, foreaza pana la Geo Dumitrescu din primele poeme.
Pozitia de observator neimplicat pe care descrierea neutra, insistenta, detaliata o presupune este cel mai adesea un truc prin care autoarea isi face credibile obsesiile; chiar atunci cand vorbeste la persoana intai, departarea ia forma verbelor nesigure (imi inchipui, imi imaginez) si a modurilor sofisticate (conjunctiv, optativ): "sa-mi ascut nervii de primavara pe terasa unei cafenele/ sa ma asez pe-un zid si sa-mi inchipui ca e ziua mea/ sau ca de-abia de acum inainte/ imi voi trai viata mea cea adevarata".
De altfel poemul din care am extras citatele de pana acum se intituleaza, programatic, Viata in recunoastere si insumeaza cum nu se poate mai bine toate procedeele de baza ale atitudinii de refuznic, incepand cu paradoxalul refuz de a scrie care se exprima... tot prin scris ("astazi
