Poti sa mergi imbracat in frac la o receptie, la festivitatea primirii unei decoratii, dar nu si la carat roabe cu ciment pe un santier.
In volumul sau Sonete 1 (prefata de A.I. Brumaru, Brasov, 2006), Adrian Munteanu este solemn de la prima si pana la ultima pagina, indiferent de subiectul monologului liric. Chiar si atunci cand isi roaga iubita sa vina cu el in pat si sa-l lase sa-i desfaca sutienul, nu renunta la stilul pompos-sacerdotal:
"In pat sa-ti lepezi calda cuviinta/ si sanii dornici de-nclestari avide/ Sa ii framant cu palma ce decide/ Cat de fierbinte-i carnea si putinta./ Desfa cuibarul tainic sa patrunda/ Un aprig lup tinut prea des inchis" (Ineaca-ma-n sarutul ce ucide).
Solemnitatea in sine nu este de dispretuit, problema consta in practicarea ei fara discernamant, fara simt artistic, in orice imprejurare. Poti sa mergi imbracat in frac la o receptie, la festivitatea primirii unei decoratii, dar nu si la carat roabe cu ciment pe un santier. Adrian Munteanu si-a facut un mod de a scrie din desfasurarea unei retorici invariabil ceremonioase.
Nu este vorba de acea inadecvare sublima care caracterizeaza operele unor mari scriitori ca Shakespeare sau Eminescu. Acestia pun in miscare, fara calcule de rentabilitate, o uriasa si greoaie masinarie filosofico-poetica, fie si numai pentru a descrie un fir de iarba. Lui Adrian Munteanu nu ii este proprie aceasta neeconomicoasa utilizare a spiritului creator, cu butonul dat mereu la maximum, specifica geniilor. Preferinta sa merge catre o solemnitate exterioara, mereu aceeasi, catre simularea gravitatii, prin tonul adoptat:
"Nu voi plati doar raul ce-l voi face/ Cu gestul bici si cu privirea dura,/ Dar chiar si binele ce nu se-ndura/ Sa-si dezgoleasca trupul cand ii place.// Ceea ce simt si ce-a iesit pe gura/ Sadesc in glia poftelor buimace./ Ma urmaresc, izbind cand duhul tace,
