O ştire de la sfârşitul lunii iulie arată că ne aflăm aproape de încheierea totală a unei, din nefericire, mult prea lungi epoci istorice: dictatorul Cubei, Fidel Castro, şi-a delegat atribuţiile pe termen nelimitat fratelui său Raul. Indiferent cum vor evolua lucrurile, starea de sănătate a omului nostru de la Havana arată că sfârşitul ineluctabil se apropie şi, împreună cu el, şi regimul socialist cu care şi-a fericit compatrioţii. Generaţia mea a înregistrat cu stupoare eşecul avut de adversarii lui Castro la Plaja Giron, când preşedintele Kenedy n-a acceptat să arunce în joc aviaţia Statelor Unite spre a lichida aventura castristă, ceea ce pentru noi, tinerii de atunci, a fost o decizie eronată care ne-a descumpănit, căci sperasem că, prin lichidarea socialismului cubanez, se va destrăma întreg lagărul sovietic. Apoi a urmat criza rachetelor, când am fost convinşi că acelaşi Kennedy va exploata teama pe care a manifestat-o în ultima clipă Hruşciov. N-a fost să fie aşa: singurul lucru câştigat de americani a fost eşuarea mişcării ofensive a sovieticilor care, dacă ar fi amplasat rachetele în Cuba, ar fi dat o lovitură posibil decisivă în confruntarea lor cu lumea liberă. Americanii n-au luat însă iniţiativa în ciuda retragerii hruşcioviene, ci s-au complăcut în raporturile cu lumea comunistă mai departe în politica de containment de la care nu s-au abătut până la alegerea lui Ronald Reagan ca preşedinte al USA, singurul preşedinte american hotărât să lichideze imperiul sovietic.

Fidel Castro a supravieţuit prăbuşirii Uniunii Sovietice şi căderii comunismului în Europa. De fapt, comunismul a fost pentru el, ca şi pentru toţi conducătorii ţărilor din lagărul socialist, un instrument de propagandă pentru menţinerea unor regimuri despotice, în fapt satrapii ale Kremlinului. Situat în afara marilor curente istorice, Fidel Castro s-a putut salva din naufrag